În ciuda diferitelor poziţii ideologice şi ştiinţifice cu privire la rolul guvernului în societate, de la cele ale statului absolut până la ordinea voluntară a societăţii fără stat, istoria atestă implicarea sistematică a statului în viaţa „cetăţii”. Această evoluţie instituţională, marcată mai ales de expansiunea fiscală şi regularizarea tot ...
-->
Este moral sa afirmi cu voce tare ceea ce esti, este moral sa fii consecvent in afirmarea crezului propriu, este moral sa gandesti pe termen lung, este moral sa-ti afirmi propria ta identitate. Este moral sa ai curajul sa spui ca esti altfel decat altii, chiar daca acesti altii sunt deocamdata mai multi." În ciuda diferitelor poziţii ideologice şi ştiinţifice cu privire la rolul guvernului în societate, de la cele ale statului absolut până la ordinea voluntară a societăţii fără stat, istoria atestă implicarea sistematică a statului în viaţa „cetăţii”. Această evoluţie instituţională, marcată mai ales de expansiunea fiscală şi regularizarea tot mai multor aspecte ale vieţii sociale, este comună tuturor organizărilor statale din istorie şi a devenit îngrijorătoare în special în democraţiile moderne. „Planificarea” economiei de piaţă scoate tot mai mult din funcţiune mecanismele pieţei. Resorturile „blocajului” instituţional de la nivelul UE, de natură a periclita pe termen lung prosperitatea europenilor, ţin de concepţia, încă dominantă, a elitelor politice, că armonizarea instituţională este soluţia unei Europe mai dinamice şi mai prospere. Realităţile economice ne conving, însă, tot mai mult, că o Europă armonizată nu este sinonimă, în mod necesar, cu armonia europeană. Sufocat de „social” prin propriile mecanisme redistributive, statul bunăstării traversează, în prezent, agonia previzibilă a reformei instituţionale. Însă aceasta încă oscilează între extinderea mecanismelor pieţei şi viziunea constructivistă a „societăţii raţional planificate”.
Începând cu secolul al XI-lea, proporţia resurselor absorbite de puterea politică a crescut pe tot cuprinsul Europei însă, până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, excepţie făcând anumite perioade şi regiuni, statul nu a reuşit în mod sistematic să extragă mai mult de cinci până la opt procente din venitul naţional.
În 1888, economistul francez Paul Leroy-Beaulieu susţinea că impozitarea producţiei naţionale cu 12% era deja exorbitantă şi susceptibilă să înăbuşe creşterea economică şi libertatea. Patru decenii mai târziu, până şi Keynes aprecia că o rată a fiscalităţii de 25% reprezintă maximul tolerabil. Totuşi, ei încă nu văzuseră nimic din ceea ce avea să urmeze în cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea.
Odată cu debutul erei republicanismului democratic, cu cele două războaie mondiale şi mai ales odată cu dezvoltarea sistemelor de securitate socială din perioada Marii Depresiuni, proporţia în PIB a cheltuielilor guvernamentale totale a crescut de la 20 şi 30 de procente, de-a lungul ani-lor 1940 şi 1960, până la 40 şi peste 50 de procente în anii 1980 şi 1990.
Sfârşitul anilor 1930 marchează şi dispariţia statului minimal, creaţia gândirii economice clasice şi a politicilor laissez-faire din secolul precedent. Între anii 1960 şi 1980 am asistat la entuziasmul fără precedent al politicilor activiste ale cheltuielilor publice: provocările socialismului împreună cu recomandările keynesismului şi ale teoriei bunurilor publice şi externalităţilor au fost stimulentele acestei evoluţii. În plus, mecanismele politice democratice au asigurat canalul principal ce a favorizat perpetuarea expansiunii bugetare.
Teoria alegerii publice demonstrează orientarea sistematică a comportamentelor guvernamentale înspre maximizarea avantajelor politice şi economice imediate, pe seama expansiunii cheltuielilor publice, chiar cu preţul sacrificării dezvoltării economice. O asemenea „alunecare” democratică face ca guvernele să dorească să cheltuiască maximul de resurse pe care sunt capabile să îl încaseze, de unde rezultă că politicile fiscale sunt subordonate mai degrabă nevoilor bugetare discre-ţionare decât prosperităţii economice generale. Dacă mai adăugăm şi regula elementară că politicienilor le place mai mult să cheltuiască decât să pună impozite, ajungem să explicăm simplu permanentizarea deficitelor şi creşterea alarmantă a datoriilor publice, în special în perioada postbelică. Această evoluţie este strâns legată de ample schimbări ideologice şi culturale, în special cele cu privire la rolul statului în societate.
Fundamentată pe idei economice eronate, după cum s-a dovedit mai târziu, doctrina economică postbelică prezenta statul ca panaceu al tuturor problemelor economice, iar cheltuielile publice ca instrument miraculos de rezolvare a acestora. Teoria economică devine dominată de „revoluţia” keynesiană – The End of Laissez-Faire (1926) şi Teoria Generală (1936) – şi de operele urmaşilor ei – Richard Musgrave, The Theory of Public Finance (1959) şi J. K. Galbraith, The Affluent Society (1958) – prin viziunea activistă atribuită statului.
Ca evoluţie complementară, constituţiile şi legislaţiile naţionale au fost supuse la reforme instituţionale de acomodare a politicilor intervenţioniste. Asemenea episoade surveneau pe fondul fertil al procesului de democratizare, al cărui debut, la sfârşitul secolului al XIX-lea, a însemnat şi începutul „colectivizării responsabilităţii individuale” – realizată mai cu seamă prin legislaţia privitoare la securitatea socială. Consecinţa în planul instituţiilor informale se cheamă relativismul moral, adică erodarea responsabilităţii etice a individului, în cel mai pur spirit democratic-egalitarist.
Acţiunile guvernelor „democratice”, interesate – mai întâi politic – în derularea operaţiunilor de redistribuire a avuţiei, au completat cele două „funcţii tradiţionale” ale statului – protectivă şi productivă – cu cea de-a treia, redistributivă. Aceasta, în condiţiile în care natura primelor două este inerent redistributivă. Redistribuirea avuţiei prin numeroase programe de securitate socială, transferurile de venit şi subvenţiile devin emblema statului bunăstării şi, totodată, responsabile pentru expansiunea etatistă şi acapararea covârşitoare a bugetelor publice. Incontestabil, problema statului (bunăstării) ţine de contradicţia „funcţiei” protective cu practicile redistributive: protejarea libertăţii şi a proprietăţii este erodată de realocarea (arbitrară) a proprietăţii private prin acţiunea publică.
Analizele empirice demonstrează că amploarea redistribuirii este cu atât mai mare cu cât ponderea bugetelor publice în PIB este mai mare. Însă existenţa acestei corespondenţe nu înseamnă, neapărat, că transferurile de venit ale guvernelor de dimensiuni mai mari sunt şi mai eficiente pentru ajutorarea săracilor, ci dimpotrivă. În ţările cu guverne de mai mică dimensiune, programele sociale au un grad mai înalt de selecţie a beneficiarilor şi îndreaptă mult mai bine transferurile către cei care au cu adevărat nevoie de ele (Tanzi, Schuknecht, 2000). Potrivit OECD, în Franţa şi Suedia mai mult de 20% din volumul transferurilor ajung la cei mai bogaţi 20% membri ai societăţii şi doar 22% ajung la cea mai săracă quintilă, ceea ce indică efectul pervers al redistribuirii. În schimb, în ţări cu guverne mai reduse (Australia, Elveţia), mai mult de 40% din transferurile publice ajung la cei mai săraci 20% membri ai societăţii. Rezultatele diferitelor analize sugerează că expansiunea cheltuielilor publice constituie, în definitiv, un instrument ineficient pentru egalizarea veniturilor.
Astfel de dificultăţi şi contradicţii insurmontabile decurg din faptul că decidenţii politici au proiectat statul bunăstării pe ipotezele unei lumi statice, dominată de caeteris paribus. Ştiinţa economică demonstrează însă că realitatea economică, dinamică şi receptivă la stimulente, relevă o sumedenie de efecte secundare neintenţionate. Aceste efecte subminează rezultatele dorite şi, pe termen lung, pot deveni reale poveri ale dezvoltării economice.
Când va fi scrisă istoria economică a Europei din ultima treime a secolului al XX-lea, atunci vom înţelege întreaga serie de bătălii pe care guvernele naţionale le-au declanşat împotriva realităţii economice, cu iluzia că victoria poate fi garantată de întruparea unei simple majorităţi electorale. În această perioadă, Europa a fost dominată de aranjamentul instituţional al statului bunăstării, ale cărui practici promiteau educaţie, sănătate, securitate, prosperitate, locuri de muncă, într-un cuvânt fericire pentru toată lumea. Pentru atingerea acestui ideal, guvernele naţionale au înţeles să crească cheltuielile publice până la peste 50% din PIB.
Dincolo de creşterea cheltuielilor publice, maşinăria statului bunăstării a fost întărită de numeroase legislaţii protecţioniste, de la un sistem extrem de elaborat de „drepturi ale muncii”, până la un imens aparat administrativ în domeniul ajutoarelor şi asigurărilor sociale.
Într-o economie dominată de sectorul public, cei treizeci de ani de politici economice socialiste au alterat stimulentele iniţiativei antreprenoriale şi au redus „clasa muncitoare” la o masă amorfă hrănită permanent prin legislaţii preferenţiale.
Statul modern al bunăstării introduce un soi de „paternalism” electoral în funcţionarea economiei. Aranjamentul instituţional etatist din Europa Continentală din ultimii treizeci de ani, în special din Germania, Franţa şi Italia, prin modelul economic „paternalist” promovat în aproape toate sferele vieţii sociale, este responsabil pentru criza instituţională şi pentru slabele performanţe economice ale Europei din ultima perioadă. Acest model economic explică, de altfel, şi amplele fricţiuni care domină în prezent funcţionarea pieţei muncii în UE. „Rigiditatea” pieţei muncii din UE, precum şi ratele înalte ale şomajului sunt responsabile, tot mai pregnant, de convulsiile sociale care contrazic flagrant pretenţiile de armonie şi coeziune socială ale modelului european.
Cosmin Marinescu
Mircea Geoană este cu un pas în afara PSD. Excluderea sa de către BPN, în confirmarea deciziei de duminică a Comisiei de Integritate a PSD, este cât se poate de ...
citeste mai departe
În dezbaterile ocazionate de aniversarea Regelui Mihai, indiferent de parti pris-urile politice ale comentatorilor, istoricilor sau specialiştilor, s-a evidenţiat faptul că românii n-au fost consultaţi plebiscitar cu privire la forma ...
citeste mai departe
RSS Articole