Este moral sa afirmi cu voce tare ceea ce esti, este moral sa fii consecvent in afirmarea crezului propriu, este moral sa gandesti pe termen lung, este moral sa-ti afirmi propria ta identitate. Este moral sa ai curajul sa spui ca esti altfel decat altii, chiar daca acesti altii sunt deocamdata mai multi." 
În discursul său în faţa Parlamentului, Regele a marcat audienţa mai ales prin faptul că nu a vorbit decât într-o singură frază despre propria persoană. Tocmai această frază deschide, în mod oficial, calea spre o dezbatere naţională – lungă şi complexă – asupra formei de guvernământ a statului român. Analiză realizată pentru spunesitu.ro de Alexanru Muraru arată că dezbaterea asupra formei de guvernământ nu are nevoie de nicio aprobare a unui for legislativ şi executiv. E nevoie doar de consensul elitelor. Ea trebuie purtată la televiziuni şi radio, în presa scrisă şi în mediul virtual. Societatea civilă va avea un rol major, în intermedierea mesajelor şi a sensibilizării publicului. Liceele, universităţile, centrele culturale ar trebui să încurajeze realizarea unor campanii naţionale, regionale şi locale pentru ca aceste cunoştinţe să fie accesate de tineri. Cum credeţi că ar trebui să se desfăşoare dezbarerea cu privire la forma de guvernământ?
Evenimentul istoric din 25 octombrie, petrecut în forul democraţiei româneşti, are o semnificaţie cu totul specială, care nu a fost desluşită. Discursul MS Regelui Mihai este, prin dimensiunea momentului, unul cu totul excepţional. În primul rând, este un fapt rar întâlnit ca un fost monarh să se adreseze de la tribuna Parlamentului fostului său popor. Apoi, trebuie luată în calcul dimensiunea juridică şi politică a acestui act: discursul va fi în scurt timp publicat în Monitorul Oficial al României, rămânând, în acest sens, nu doar un mesaj parlamentar, consumat în organismul cel mai reprezentativ al naţiunii, dar mai ales unul „solemn”, în faţa camerelor reunite ale Parlamentului.
Însemnătatea şi importanţa acestui discurs sunt date de contextul oficial în care a fost rostit şi unde Regele Mihai nu a lăsat, pentru nicio secundă, impresia că ar vorbi în calitate de fost şef de stat, ci ca un şef de stat în funcţiune. Mulţi s-au aşteptat ca mesajul regal să fie o retrospectivă a întregii vieţi absolut fenomenale şi tragice, în acelaşi timp, a acestei personalităţi mondiale. Or, regele a marcat toată audienţa mai ales prin faptul că nu a vorbit decât într-o singură frază despre propria persoană. Iar tocmai această frază deschide – în opinia mea – în mod oficial calea spre o dezbatere naţională – lungă şi complexă – asupra formei de guvernământ a statului român.
Astfel, cuvintele monarhului („Am servit naţiunea română de-a lungul unei vieţi lungi şi pline de evenimente, unele fericite şi multe nefericite. După 84 de ani de când am devenit Rege…”) întăresc ideea continuităţii şi neagă, în mod direct, autenticitatea, valoarea şi temeinicia actului de abdicare de la 30 decembrie 1947. Pentru cei care au urmărit mesajele regelui de-a lungul anilor, este aproape un fapt firesc ca Mihai I să se adreseze „naţiunii române” şi „românilor”, punând astfel în dificultate pe cei care proslăvesc o constituţie contestată şi cu grave probleme de legitimitate, cum este cea din 1991, respectiv 2002.
Discursul a fost practic un „mesaj al tronului”, aşa cum monarhiile parlamentare în funcţiune procedează, monarhii adresându-se reprezentanţilor naţiunii fie în mod regulat, odată cu deschiderea sesiunilor parlamentare, sau în momente şi/sau ocazii deosebite. Ele vorbesc de obicei despre problemele curente, urgenţe legislative, sau atrag atenţia asupra unor chestiuni de interes naţional. În cazul de faţă, aserţiunile regelui au privit prezentul şi viitorul, sugerând limpede că şeful familiei regale a României diagnostichează problemele societăţii româneşti nu din postura de spectator, ci din cea ce factor implicat, parte a istoriei şi identităţii româneşti, sau chiar de lider spiritual al naţiunii, dacă nu cumva din poziţia de şef de facto al statului. V-aţi întrebat vreodată de ce, singurul mesaj de An nou, fără întrerupere din 1940 până astăzi, este cel al regelui Mihai? În ultimii ani chiar, solemnitatea, profunzimea şi emoţia cu care acesta e derulat de televiziuni, întrece mesajul) preşedintelui(care uneori chiar lipseşte cu desăvârşire?
Decriptarea mesajului regal a fost, este şi va fi făcută, pentru mult timp de acum încolo, de jurnalişti, istorici, politologi şi intelectuali publici. Poate unele scrise sub imperiul emoţiilor nu au reuşit să desluşească întreaga însemnătate a momentului. Este firesc şi face parte din realitatea oricărui eveniment contemporan. Totuşi, dimensiunea centrală – dată de prezenţa Regelui în Parlamentul României şi de mesajele cuprinse în discursul său – priveşte elitele societăţii româneşti, pe umerii cărora monarhul aşează răspunderea asupra valorilor pierdute ale românilor.
Regele a amintit, în repetate rânduri, că forţa unei naţiuni stă tocmai în puterea elitelor sale de a influenţa progresul şi binele public. Aşa s-a întâmplat în 1866, când Carol I a fost adus pe tron, în 1914 şi 1916, când s-au luat decizii cruciale pentru soarta României, în 1918, când s-a decis Unirea, în 1923, când România a trecut la o nouă Constituţie, în 1940, când ţara a cedat vaste teritorii, sau la 23 august 1944, când regele a săvârşit actul de la 23 august.
În toate aceste momente, fundamentale pentru soarta unei naţiuni, elitele au fost lângă luarea deciziilor, le-au promovat, le-au inspirat şi le-au legitimat. Cu alte cuvinte, în toate clipele esenţiale ale naţiunii române, elitele au fost cele care au decis momentul şi valoarea schimbărilor. De aceea, elitele sunt şi cele de care depinde în mod categoric o anumită dezbatere publică majoră, naţională şi multilaterală cu privire la forma de guvernământ.
În mod paradoxal, faţă de anii 2000, o dezbatere asupra formei de guvernământ s-a purtat, chiar dacă în mod viciat, la începutul anilor `90. Procesul redactării Constituţiei din 1991 şi, mai ales, lipsa unui referendum care să angajeze şi traducerea disputei formei de guvernământ, au produs o vocalizare aparte a problemei monarhice. Singura vizită permisă a regelui, între 1990 şi 1997, cea din aprilie 1992 a creat, de asemenea, prin dimensiunile participării populare, aşteptări şi interogaţii deosebite. Îmi amintesc că Andrei Pleşu vorbea cu emoţie despre vizita regelui din 1992, spunând că ea reprezintă de fapt un moment unic, de inspiraţie, în viaţa unei generaţii.
Elitele vremii au resimţit, aşadar, nevoia unei confruntări de idei şi proiecte cu privire la rolul monarhiei în istoria şi tradiţiile României, cu privire la arhitectura constituţională a statului român şi mai ales cu privire la capacitatea actorilor politici de a asigura „leadership”-ul unui stat aflat la un nou început de drum. Pentru cei care au parcurs presa acelor ani, materialele de analiză şi sinteză asupra domniei celor patru regi, asupra funcţionării mecanismului constituţional într-o republică vs. monarhie, asupra meritelor ultimului monarh al României, sunt încă vii. Ele exprimă o realitate civică şi identitară şi mai puţin una politico-electorală.
Nu numai la începutul perioadei postcomuniste, ci şi după aderarea României la structurile euro-atlantice, ultimul rege al României s-a pronunţat pentru necesitatea construirii unui nou act fundamental. La 10 mai 2007, de ziua monarhiei şi în anul aderării României la Uniunea Europeană, regele se exprima limpede cu privire la schimbarea actului fundamental. Aceasta se petrecea într-un moment care ipostazia perfect fracturile instituţionale şi politice din interiorul statului român: preşedintele era suspendat din funcţie pentru încălcare constituţiei, şeful Guvernului remaniase cu o lună în urmă jumătate dintre membrii Cabinetului, iar Parlamentul era într-un conflict deschis cu şeful statului. Aşadar, o criză statală, instituţională şi politică profundă.
Atunci, într-o ceremonie publică desfăşurată la Palatul Elisabeta, la care au participat atunci primul-ministru în funcţiune, Călin Popescu Tăriceanu, şi fostul preşedinte Emil Constantinescu –, monarhul a sugerat deschis revenirea la tradiţiile constituţionale şi istorice: „Acum, la inceput de drum instituţional european şi atlantic, naţiunea română mai are de îndeplinit un pas istoric. Acest pas nu este unul politic, ci unul identitar si statal, care angajează viitorul ţării. În deplin respect pentru tradiţiile noastre şi pentru democraţie, România are nevoie să-şi dăltuiască o Constituţie europeană..”. În mod aproape explicit, Regele a vrut să demonstreze, cu armele realităţii politice în desfăşurare din acea vreme, că progresul societăţii, ca stat democratic şi european, era frânat de arhitectura constituţională, de politizarea excesivă a instituţiilor şi de competiţia între actori care afecta grav stabilitatea, prosperitate şi identitatea naţională.
În acelaşi timp, elitele nu aveau şi nu au încă o definiţie general acceptată asupra interesului naţional şi a soluţiilor statale şi identitare pentru ca România să facă paşi mari spre progres. La 1848, 1859, 1918 a existat un conses al elitelor asupra a ceea ce înseamnă voinţă naţională, respectiv o întâlnire a intereselor politice cu cele ale societăţii. Astăzi, în sens tehnic, forma de guvernământ priveşte constituirea şi organizarea, autorităţile statale precum şi raporturile care se nasc între acestea şi procesul exercitării atribuţiilor. Dezbaterea asupra formei de guvernământ nu are nevoie de nicio aprobare a unui for legislativ şi executiv. Ea trebuie purtată ca un efort continuu de informare a societăţii asupra mecanismelor decizionale şi politice majore. Există, într-adevăr, un aspect formal, care nu trebuie neglijat, şi anume consensul elitelor asupra acestui proces lung şi complex.
Discursul Regelui este un început legitim şi statal pentru acest exerciţiu restant al României. Republicani convinşi, sau chiar oameni care l-au detestat, aproape inexplicabil pe Rege o viaţă întreagă (în multe cazuri din cauza propagandei anilor de comunism represiv, care a lovit în simbolurile naţionale şi în continuitatea tradiţiilor istorice autohtone) s-au întrebat miercuri, după discursul lui Mihai I, ce-ar fi dacă…Pusă şi pur contrafactual, întrebarea este un apel la interogarea soluţiilor fundamentale pentru ceea ce grecii defineau drept politică, şi anume arta binelui comun. Sigur, dacă privim cei douăzeci de ani scurşi de la momentul prăbuşirii regimului comunist, din decembrie 1989, progresele sunt imense: în decembrie 1990, Regele era arestat în drumul său către reculegerea la mormintele bunicilor săi, iar în octombrie 2011 monarhul se adresează naţiunii de la tribuna Parlamentului.
Există, totuşi, o diferenţă fundamentală între o perspectivă ceremonială, oficială şi ceea ce trebuie să însemne demararea unei distincţii şi a unei dezbateri în cunoştinţă de cauză asupra formei de stat. Există aşadar, temeiurile şi şansa potrivită că acest lucru să se petreacă în lunile şi anii care vor veni. S-ar putea ca momentele electorale să potenţeze în sens pozitiv sau negativ o asemenea dezbatere naţională, dar, în tot cazul, perspectivele de astăzi sunt foarte promiţătoare.
Dezbaterea ar trebui să continue cu plasarea familiei regale într-un anume context societal şi instituţional. Familia regală este astăzi, potrivit propriului statut, o comunitate de familie, cu reguli dinastice, cu membri posedând titluri regale, având în acelaşi timp implicaţii statale profunde. Ea şi-a creat, mai ales în ultimul deceniu, aura unei puteri simbolice paralele, care propune o alternativă dincolo de sistemele de guvernare, apolitică, aideologică, nepartizană cu privire la conducerea statului român. Cel mai important mesaj al acesteia se referă la calitatea lidershipului, la aportul extraordinar şi dezinteresat al familiei pentru propăşirea spirituală şi materială a românilor.
Evoluţii asemănătoare au avut loc în regiune (Bulgaria, Serbia), tocmai pentru că aceste state au avut, la momentul renaşterii lor, un handicap insurmpotabil, privind legitimitatea lor. În plus, perspectiva unei alternative la o clasă politică născută din cenuşa comunismului târziu, coruptă şi neperformantă, incapabilă să ofere soluţii la problemele complexe ale societăţii contemporane, capătă sens. Diferitele forme de participare şi instituţionalizare politică din zonă (performanţa politică a lui Simeon al II-lea în Bulgaria, sau tentativa de a candida la preşedinţie a Principelui Radu) vor influenţa în mică măsură dezbaterea asupra formei de stat, dacă ea pleacă de la un principiu instituţional şi nu e personificată abrupt. Chiar şi aşa, personalitatea MS Regelui Mihai I nu poate fi depăşită de aceste situaţii particulare.
Un handicap al anilor `90 a fost acela că regele şi familia sa nu au dorit să se implice în dezbateri asupra formei de stat. Ei au considerat că aceasta ar fi împotriva statutului regal, al constituţiei de la 1923. Ori, dezbaterea care va porni va trebui să aibă în centrul său familia regală, ca exponent al alternativei monarhice. Puterea exemplului personal este utilă şi fundamental necesară. Imensul capital de imagine câştigat în urma discursului Regelui trebuie să fie intrumentat înspre informarea publicului.
În ceea ce priveşte implicarea partidelor politice, aceasta s-a dovedit a fi, de-a lungul timpului, o adevărată frână. Cu toate că partidele istorice au apărat stindardul regalităţii, asumarea formei de stat monarhice nu a existat ca deziderat politic. Partidele au preferat să nu-şi paveze drumul lor spre putere cu profile-ul monarhic (vorba lui Andrei Pippidi), iar liderii politici au folosit tema ca să nu-i angajeze definitiv. Ditr-un anume unghi, poate fi înţeleasă această atitudine, pentru că partidele sunt depozitarele ideologiilor politice şi o insistenţă în problema formei de stat ar putea să aducă costuri electorale, în cazul în care electoratul nu este informat, cum se întâmplă astăzi. Ba mai mult, în contextul unei populaţii cu o cultură politică precară, asumarea unei asemenea teme pentru un partid politic, ar putea să fie o temă de atac pentru adversari, în condiţiile în care schimbarea „regulilor jocului” ar putea fi instrumentată şi prezentată ca o încercare de distabilizare şi de penetrare a regulilor democratice.
Cel mai influent actor este fără doar şi poate mass-media. Dezbaterea despre forma de guvernământ trebuie purtată la televiziuni şi radio, în presa scrisă şi în mediul virtual. Cu cât o asemenea dezbatere este mai serioasă şi mai puţin tabliodizată, cu atât ea are şanse să fie răsplătită cu „rating”. Dezbaterile juridice, istorice, politice, trebuie purtate de specialişti şi dublate de martori ai regimurilor. Mesajele către public nu trebuie să fie criptate şi nici lozincile pro/anti monarhiste sau pro/anti republicane nu-şi au rostul.
De asemenea, societatea civilă va avea un rol major în intermedierea mesajelor şi a sensibilizării publicului, dar mai ales în atragerea elitelor care să marcheze importanţa dezbaterii asupra formei de guvernământ a statului român. Conferinţele, seminariile publice ar trebui să fie o constantă, iar modelul anilor `90, în care acestea erau generate de diferite date importante ale istoriei României, ar trebui reluate. De asemenea, vectorii acestor mesaje pentru formele de guvernare ar trebui să fie profesorii de drept, istoricii, sociologii, dar şi personalităţi ale vieţii publice care, chiar dacă nu ar putea formula o perspectivă tehnocrată asupra alternativelor, ar fi un real ajutor pentru sporirea notorietăţii acesor acţiuni şi a puterii de a capacita publicul larg.
Totodată, nicio dezbatere asupra formei de stat nu ar putea fi purtată în afara unui efort educativ, civic şi pedagogic. Liceele, universităţile, centrele culturale ar trebui să încurajeze realizarea unor campanii naţionale, regionale şi locale pentru ca aceste cunoştinţe să fie accesate de tineri. Lansarea unor asemenea dezbateri nu ar trebui să îngrijoreze factorii instituţionali, profesorii, inspectoratele şcolare sau consiliile şi senatele universităţilor, pentru că diversitatea opiniilor este, până la urmă, un principiu european. Câştigul imens al acestor forme de a regândi îmbunătăţirea sistemului instituţional şi politic este că formează o conştiinţă civică asupra unui anumit model de societate, dezvoltă spiritul răspunderii şi a asumării unei anumite opţiuni statale.
În fine, dezbaterea asupra formelor de stat este o constantă în monarhiile sau republicile europene şi în lumea largă. Există grupuri de lobby, think-thank-uri, asociaţii civice, mişcări cvasi-politice care fac demersuri pentru ca astfel de teme să sensibilizeze opinia pubică în Marea Britanie, Norvegia, Germania, Australia, Canada şi chiar S.U.A. Peste tot, acestea întregesc un peisaj al diversităţii opiniilor şi a alternativelor politice care întăresc responsabilitatea actorilor politici şi păzesc sitemul de derapaje şi abuzuri instituţionale.
Mircea Geoană este cu un pas în afara PSD. Excluderea sa de către BPN, în confirmarea deciziei de duminică a Comisiei de Integritate a PSD, este cât se poate de ...
citeste mai departe
În dezbaterile ocazionate de aniversarea Regelui Mihai, indiferent de parti pris-urile politice ale comentatorilor, istoricilor sau specialiştilor, s-a evidenţiat faptul că românii n-au fost consultaţi plebiscitar cu privire la forma ...
citeste mai departe
RSS Articole