Este moral sa afirmi cu voce tare ceea ce esti, este moral sa fii consecvent in afirmarea crezului propriu, este moral sa gandesti pe termen lung, este moral sa-ti afirmi propria ta identitate. Este moral sa ai curajul sa spui ca esti altfel decat altii, chiar daca acesti altii sunt deocamdata mai multi." A investi în educaţie înseamnă a investi în viitor. Prosperitatea românilor şi dezvoltarea economică de mâine depind într-o bună măsură de calitatea educaţiei copiilor noştri. Afirmarea societăţii româneşti într-o lume modernă, o lume a cunoaşterii, nu este posibilă fără o educaţie de calitate. Participarea activă a românilor la viaţa economică, socială şi politică a societăţii în care trăim este influenţată decisiv de educaţia oferită în şcoli. Mare parte din politicienii de azi sunt şi ei produsul şcolii româneşti, dar din păcate al unui alt tip de şcoală decât cel pe care-l dorim generaţiilor viitoare. Reforma educaţiei va aduce cu sine nu numai venituri mai mari şi o viaţă mai bună fiecăruia dintre noi, ci şi o clasă politică şi o guvernare mai bună. Educaţia poate oferi speranţa necesară României şi în primul rând tinerilor, care sunt îngrijoraţi cu privire la destinul lor. De aceea, nu ne putem permite să ratăm oportunitatea de a reforma, pe principii sănătoase, învăţământul actual.
Cu toţii, părinţi şi copii, asistăm în prezent la falimentul sistemului actual de învăţământ de stat. Problema educaţiei nu va fi rezolvată alocând mai mulţi bani de la bugetul statului. În educaţie, nu banii lipsesc, ci concurenţa şi responsabilitatea. Dacă privim educaţia superioară, este frustrant să constatăm că nici o universitate românească nu se regăseşte în topul celor mai bune 500 de universităţi din lume. Şi aceasta, în ciuda finanţării tot mai mari de care a beneficiat acest sector în ultimul deceniu. Sunt profesorii cei pe care trebuie să-i tragem la răspundere pentru înrăutăţirea situaţiei din învăţământ? Nu ei sunt principalii vinovaţi pentru că ei nu fac decât să răspundă regulilor, sarcinilor şi direcţiilor trasate de minister.
Peste 50% din şcolile din România, în special acelea din mediul rural, suferă de grave probleme de infrastructură, cad zidurile şi acoperişurile, nu există canalizare, multe cadre didactice au studii medii, WC-urile sînt în curte, nu au dotări minimale, nu sunt autobuze pentru transportul elevilor. Şi toate acestea, în ciuda monopolului statului în domeniul educaţiei. Toate aceste probleme reflectă incapacitatea statului de a asigura condiţii minimale pentru educatie.
Problema fundamentală ţine de incapacitatea statului de a face ca sistemul centralizat, aproape monopolizat al educaţiei de stat, să se adapteze la sistemul descentralizat, concurenţial al pieţei muncii. Nu politicienii, ci piaţa trebuie să spună de ce calificări şi competenţe are nevoie economia românească. De câţi filosofi, chelneri sau tinichigii. A venit timpul să recunoaştem deschis că monopolul educaţional al statului este ineficient în a crea compatibilităţi între învăţământ şi piaţa muncii.
În loc să avem un sistem flexibil în raport cu dinamica economiei, învăţământul actual este mai mult o pârghie prin care statul centralist acţionează asupra psihologiei sociale şi este o piedică în calea dobândirii libertăţii individuale. Scopul educaţiei de stat este de a-i învăţa pe oameni că nu-şi aparţin lor înşişi, ci că sunt supuşi ai statului. Viitoarele generaţii trebuie să fie generaţii de oameni liberi şi să nu aibă mentalitate de supuşi şi de victime. Pentru asta e nevoie de o reformă radicală a sistemului educaţional.
Trebuie să transformăm şcoala dintr-o instituţie a profesorului şi a ministerului într-una a elevului şi familiei, adevăraţii beneficiari. Pentru binele generaţiilor viitoare, trebuie să trecem de la uniformitate şi centralism birocratic la diversitate şi concurenţă reală între şcoli.
A sosit vremea ca învăţământul românesc să înceteze a mai fi teatrul intervenţiilor intempestive, conjuncturale şi al improvizaţiilor de tot felul. El trebuie reformat profund, cu ştiinţa de a face, plecând de la o viziune clară asupra a ceea ce el trebuie să devină.
Principiile şi măsurile liberale în privinţa educaţiei:
Autonomia instituţiilor şcolare faţă de corpul administrativ şi politic, atât la nivelul autorităţilor centrale, cât şi la nivelul autorităţilor locale. Vrem oportunităţi pentru toţi? Acest deziderat este posibil de atins doar prin autonomie şi diversitate. Autonomia impune libertatea de decizie şi responsabilizarea şcolilor în actul educativ. O autonomie reală – decizională şi financiară – reprezintă stimulentul pentru inovare şi creativitate. Succesul fiecărei şcoli va depinde de gradul în care dezvoltă noi metode didactice, noi modalităţi de transmitere a cunoştinţelor.
O primă măsură ar consta în asigurarea autonomiei financiare la nivelul fiecărei instituţii de învăţământ. Astfel, şcolile vor fi conduse de consilii de surpevizori ai căror membri sunt persoane cu bună reputaţie, cu experinţă în domeniul educaţional, sponsori ai acestora şi, nu în ultimul rând, părinţii. Ce implică o asemenea transformare? Instituţiile şcolare vor putea să-şi construiască propriul buget şi să decidă cât din resursele financiare să fie alocate către remunerarea profesorilor şi cât către infrastructura şcolară, în funcţie de cerinţele specifice.
Fiecare şcoală trebuie să aibă libertatea să plătească diferenţiat fiecare profesor, în funcţie de pregătirea profesională şi recunoaşterea ştiinţifică a acestuia. Stimulentele induse de autonomie sunt puternice, deoarece de calitatea serviciilor educaţionale oferite depinde existenţa, în continuare, a şcolii respective. Numai astfel vom avea şi profesori mai bine plătiţi, copii mai pregătiţi şi părinţi mai fericiţi.
O a doua măsură o reprezintă simplificarea cadrului legislativ privind înfiinţarea de şcoli private la nivelul tuturor formelor de educaţie, prin renunţarea la toate procedurile birocratice de acreditare, licenţiere, atestare a competenţelor didactice, construire a planurilor de învăţământ, recunoaştere a diplomelor etc. Rolul ministerului se va restrânge la solicitarea unor condiţii minimale de infrastructură şi număr de elevi, în vederea acreditării şi funcţionării acestora, similare celor care funcţionează deja, cu succes, în Olanda sau Danemarca. Aceste ţări sunt recunoscute, la nivel european, ca având cele mai performante sisteme de învăţământ. De calitatea educaţiei se va ocupa în viitor fiecare şcoală, nu agenţiile guvernamentale. Regulile existente până în prezent au generat, în rândul elevilor, o adevărată diplomoscleroză, proces ce a depreciat enorm valoarea acestora.
În sistemul propus de noi, unele diplome vor garanta competenţe, în timp ce altele vor fi doar simple hârtii. Iar cei care vor certifica adevărata valoare a diplomei respective sunt doar părinţii şi angajatorii. Încetând a mai fi modelate după chipul şi asemănarea celor de stat, şcolile private se vor raporta mai bine la preferinţele părinţilor şi la semnalele pieţei muncii.
Suntem cu toţii de acord că menirea concurenţei în economia de piaţă este de a-i premia – prin profituri mai mari – pe cei care satisfac mai bine preferinţele oamenilor. Ceea ce propun eu pentru educaţia românilor nu este decât o aplicaţie practică a acestui principiu sănătos. Numai prin eliminarea de pe piaţă a şcolilor neperformante se poate ajunge ca şcoala să funcţioneze în slujba elevului.
Finanţarea elevului, nu a instituţiei, prin introducerea cupoanelor pentru educaţie. În America, Suedia sau Chile, pentru învăţământul gratuit funcţionează, de aproape două decenii sistemul de finanţare bazat pe cupoane (aşa-numitele vouchere). Valoarea cuponului este dată de costul pentru educarea unui elev în sistemul public pe fiecare treaptă de învăţământ: primară, gimnazială, liceală. Cu aceste vouchere, părinţii plătesc instituţia şcolară unde au ales să înveţe proprii copii, indiferent că este de stat sau privată. În cazul în care se mută, sau sunt nemulţumiţi de şcoala respectivă, ei îşi pot muta copiii la altă instituţie şcolară. Odată cu transferarea elevului, are loc şi transferarea subvenţiei de la buget. Este evident că acest sistem impune constrângeri bugetare tari pentru orice unitate şcolară, stimulându-le să crească nivelul calităţii serviciilor educaţionale oferite. Numai astfel pot concura şi rămâne pe piaţă.
Acordarea de credit fiscal de 100% contribuabililor pentru sumele direcţionate către finanţarea unităţilor şcolare, cercetare ştiinţifică sau burse şcolare. Dacă statul mai poate face ceva pentru îmbunătăţirea situaţiei învăţământului, în afara măsurilor pe care le-au expus mai sus, aceasta este cu siguranţă stimularea participării private, voluntare, la finanţarea educaţiei, prin nefiscalizarea acestor sume. Creditul fiscal presupune deducerea de la plata impozitului a fondurilor alocate în acest scop şi este larg practicat în SUA şi Canada. Şi în Europa, asemenea instrumente fiscale sunt relativ comune. Astfel, în peste jumătate din ţările Uniunii, este posibilă deducerea fiscală pentru acoperirea diferitelor cheltuieli generate de educaţia copiilor. În Germania, spre exemplu, părinţilor care aleg să-şi trimită copiii la şcoli private, le sunt eligibile pentru exonerări fiscale următoarele: cheltuieli cu cazarea copilului în campus, 30% din taxele şcolare, cheltuieli legate de transport. Deducerea fiscală este, de asemenea, utilizată pentru cărţi, materiale şi transport în ţări ca Franţa, Grecia, Luxemburg, Belgia, Spania, Italia, Portugalia, Olanda.
Aceste măsuri de reformă şi-au dovedit roadele în multe dintre ţările lumii, acolo unde a existat voinţă politică de schimbare şi reformă. Dacă avem concurenţă între şcoli, putem avea libertate de alegere şi profesori a căror demnitate să nu fie călcată în picioare de birocraţii din ministere. Dar, mai presus de toate, putem avea copii mai bine pregătiţi să facă faţă provocărilor viitorului.
Gabriel Staicu
Cosmin Marinescu
Mircea Geoană este cu un pas în afara PSD. Excluderea sa de către BPN, în confirmarea deciziei de duminică a Comisiei de Integritate a PSD, este cât se poate de ...
citeste mai departe
În dezbaterile ocazionate de aniversarea Regelui Mihai, indiferent de parti pris-urile politice ale comentatorilor, istoricilor sau specialiştilor, s-a evidenţiat faptul că românii n-au fost consultaţi plebiscitar cu privire la forma ...
citeste mai departe
RSS Articole