Calitatea democraţiei în România – prima dezbatere in cadrul Comisiei pentru o noua Constitutie

Fundaţia Horia Rusu vă cheamă la o dezbatere despre criză, falimentul statului şi calitatea democraţiei în România. Miercuri 9 iunie, ora 10.00, Sala Fortuna a Hotelului Intercontinental (etajul 21).  Invitaţi: liderii partidelor parlamentare, reprezentanţi ai societăţii civile, analişti politici şi economici, jurnalişti. Moderator:  Răzvan Dumitrescu.

Este pentru prima dată în istoria recentă a democraţiei, când un Guvern foloseşte criza economică drept pretext pentru restrângerea drepturilor individuale. Un articol din Constituţie, utilizat doar în cazuri de de război, lovituri de stat, pericol public sau terorism, a fost invocat de Guvernul Boc pentru reducerea salariilor şi a pensiilor. Criza economică este obiect de activitate al Guvernului şi nu o scuză pentru adoptarea unor măsuri represive sau acumularea de puteri excesive. Asimilând criza cu un dezastru natural, Guvernul îşi declină orice responsabilitate faţă de starea economică a ţării şi se declară nepuntincios să adopte soluţii.

Mai grav pare răspunsul la întrebarea: de ce mai avem nevoie de Guvern, dacă el nu poate rezolva o criză decât prin încălcarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor? Este acesta falimentul statului?

România are nevoie de o nouă Constituție care să garanteze drepturile și libertățile individuale, să limiteze ponderea cheltuielilor bugetare şi să asigure un echilibru între instituţiile statului.  Este necesară o constituţie coerentă, care să fie garanţia unui regim democratic şi să evite riscul gravelor derapaje de la democraţie care s-au produs în ultimii ani.

Pornind de la aceste considerente, Fundaţia Horia Rusu a  înfiinţat Comisia pentru o nouă Constituţie. Sub această titulatură, prof.univ. dr. Daniel Barbu, prof.univ.dr. Corneliu Liviu Popescu, prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, prof. univ. dr. Simina Tănăsescu şi prof. univ.dr. Manuel Guţan îşi propun să readucă în agenda publică o dezbatere temeinică despre principiile unei Constituţii capabile să consolideze democraţia şi statul de drept în România.

Fundaţia Horia Rusu vă invită să răspundem la câteva întrebări care decurg din evenimentele ultimelor săptămâni şi care pun în discuție însăși calitatea democrației românești:

1. Cum au devenit pensionarii, şomerii, medicii şi profesorii periculoşi pentru siguranţa statului?

2. Soluţia articolului 53 din Constituţie poate fi adoptată şi în cazul unor greve de amploare sau manifestaţii împotriva autorităţilor?

3. Ce instrumente deţine individul pentru a reacţiona în faţa abuzurilor autorităţilor publice, utilizate ca forme de rezistenţă civică?

4. Este cetăţeanul suficient de educat încât să-şi reclame drepturile?

5. Cum se formează cetăţeanul pentru viaţa democratică?

6. Ce fel de stat dorim să avem?

7. Ce ne uneşte pe noi, ca români, astăzi?

Dorina Rusu,

Preşedinte

Moderator:

Răzvan Dumitrescu

Participanţi:

Gabriel Andreescu

Daniel Barbu

Horaţiu Buzatu

Emil Constantinescu

Bogdan Dima

Bogdan Glăvan

Raymond Luca

Ion M. Ioniţă

Cristian Mititelu

Gheorghe Piperea

Simina Tănăsescu

Dorina Rusu

Bună dimineaţa! Bine aţi venit! Dezbaterea noastră de astăzi, „Calitatea democraţiei în România”, este prima dintr-o serie care face parte din proiectul „O constituţie pentru consolidarea democraţiei”. După cum poate unii dintre dumneavoastră ştiţi, am constituit sub egida Fundaţiei Horia Rusu, o comisie pentru o nouă constituţie. E un proiect pe teremen lung, cu detaliile căruia vă vom ţine la curent pe parcursul acestui an. Astăzi vă voi prezenta o parte dintre membrii acestei Comisii, doamna Simina Tănăsescu, specialist în drept constituţional, domnul Daniel Barbu, specialist în ştiinţe politice, domnul Gheorghe Piperea, specilist în drept privat, domnul Dinu Zamfirescu, vicepreşedinte al Fundaţiei Horia Rusu şi vechi liberal. De asemenea, Răzvan Dumitrescu, vechiul meu coleg din presă şi prieten, ne-a făcut onoarea să fie partener cu noi în acest proiect, va fi moderatorul tuturor dezbaterilor. Şi acum îi dau cuvântul lui Răzvan Dimitrescu.

Răzvan Dimitrescu

Mulţumesc. Bună dimineaţa! Bine aţi venit! Din acest proiect al Constituţiei, Fundaţia Horia Rusu a pregătit, pentru a creiona un nou proiect al Constituţiei, mai multe dezbateri. Sigur, este o pură concidenţă şi poate hotărâm dacă fericită sau nefericită. În orice caz, ar putea să fie o concidenţă nefericită pentru calitatea dezbaterii de astăzi. O întâmplare nefericită în sine, pentru că s-a invocat un articol din Constituţie, ca să se restrângă nişte drepturi cetăţeneşti şi aceasta pentru că e criză în România. E vorba de acele reduceri de pensii şi salarii. Tema noastră este de fapt „Calitatea democraţiei în România”, aceasta era prima dezbatere din ciclul acesta care ar trebui spre final să ne ducă la un proiect de Constituţie mai bun decât Constituţia de acum. Vă invităm aşadar la această dezbatere despre criză, despre calitatea democraţiei în România şi, de ce nu, despre falimentul statului. Este o chestiune pe care o putem învârti în jurul acestui articol 53. Dar, până să ajungem acolo şi până a descifra consecinţele invocării acestui articol, dacă într-o viitoare constituţie ar fi mai bun şi util un astfel de articol sau dacă nu ar fi util un astfel de articol, va trebui să ne dăm răspunsuri la câteva întrebări foarte importante, şi anume, prima întrebare ar fi: ce ne uneşte pe noi românii sau, dacă doriţi, putem să şi refomulăm, ce ne mai uneşte pe noi, pentru că nu poţi discuta despre un proiect al unei noi Constituţii, fără să-ţi pui această întrebare. Sigur, că toate lucrurile şi toată discuţia de astăzi se subsumează acestui articol 53, practic, tot ce se întâmplă acum în mediul politic e subsumat acestei situaţii. Salutăm toţi invitaţii noştri, în primul rând îi salut pe membrii Comisiei pentru noua Constituţie de la Fundaţia Horia Rusu şi pe toţi invitaţii, care participă la această discuţie. Sper să ni se alăture pe parcurs şi foşti preşedinţi. Până atunci, dăm drumul dezbaterii şi o să vă rog să ne încadrăm cumva şi să fie foarte dinamică această dezbatere, să putem pune concluziile până jurul orei 12:30. Să începem cu această chestiune, oare mai avem ceva, în momentul de faţă care să ne unească pe noi, românii? Doamna Simina Tănăsescu, aveţi cuvântul.

Simina Tănăsescu

Un act normativ nu e decât instrumentul utlizat pentru a atinge anumite obiective în plan social, a unui scop final

Mulţumesc frumos şi mulţumesc Fundaţiei Horia Rusu pentru invitaţia adresată de a fi membru al acestei Comisii, care-şi propune să dezbată o temă, care pentru tehniceanul care sunt, pentru juristul constituţional destul de îngust ca vederi, e una esenţială şi care dă, în mod paradoxal, o deschidere fantastică. Atunci când discutăm de revizuirea unei constituţii sau când discutăm de adoptarea unei constituţii, pornim de la premisa că normele juridice pot să schimbe comportamente şi, într-o oarecare măsură, e adevărat. Dar ce ar trebui să ne întrebăm înainte de a recurge la adoptarea unor legi, unor acte juridice, este în ce măsură există un liant comun, în ce măsură mai avem ceva care să ne unească, astfel încât să purcedem la adoptarea unui nou act juridic.

O constituţie e un act juridic, reglementează ceva, stabileşte nişte reguli de conduită, conduce la nişte efecte. Analiza tehnică poate nu e cea mai relevantă aici. Prin reglementarea aceasta se produc însă şi altfel de efecte, unele care determină stabilitatea, certitudinea unor comportamente, unele care în reglementarea constituţională induc sentimentul unei anumite coerenţe, a unui liant comun care transcende la un moment dat diferenţele inerente într-o societate, divergenţele care pot să apară şi care constituie acea pânză de fundal pe baza căruia putem continua să vieţuim împreună, deşi fiecare dintre noi avem opinii personele. E foarte dificilă întrebarea, e greu de ştiut ce ne uneşte sau ce ne mai uneşte pe noi astăzi ca români. Fără îndoială, există o tradiţie, o tradiţie constituţională îndrăznesc eu să spun, una care porneşte de la crearea statului modern român, dar care poate să fie urmată şi mai înainte în timp, însă câteva dintre ingredientele acestei tradiţii merită să fie analizate, să fie disecate mai în amănunt. E dificil de răspuns la întrebarea ce ne uneşte pe noi astăzi, pentru că statul român modern a trecut prim mai multe etape în timp, iar evoluţia sa nu a fost întodeauna, nici una lineară, nici neapărat una foarte democratică şi, prin urmare, atunci când vorbim de tradiţii constituţionale sau de tradiţii democratice, trebuie să fim atenţi la modul în care folosim cuvintele. Pentru a ajunge la ideea aceasta de liant comun, fără îndoială că ar trebuie să pornim de la constituţie, orice constituţie teoretic are şi o funcţie integratoare, ea îşi propune să integreze indivizii în cadrul statului, numai că gradul, măsura în care această funcţie reuşeşte să-şi atingă efectele, reuşeşte să aducă cetăţenii în jurul său, să-i polarizeze, nu să-i împrăştie, e un lucru care depăşeşte cadrele juridice foarte înguste şi trece în domeniul sociologic şi al ştiinţei politice. O grilă după care am putea judeca reuşita unei constituţii în realizarea acestei funcţii de integrare, care e o funcţie proprie tuturor constituţiilor, o grilă de analiză spuneam ar tebui să urmărească mai multe criterii. Şi nu fac aici decât să propun câteva elemente, nu neapărat să avansez toată grila de analiză. Pentru a şti dacă o constituţie reuşeşte sau nu ar trebui, în domeniul funcţiei integratoare, ar fi poate să utilizăm în plan normativ, în ce măsură este ea respectată cu adevărat ca regulă juridică, pentru a crea sentimentul certitudinii de viitor. Pentru a şti dacă ea reuşeşte în domeniul funcţiei integratoare, trebuie să analizăm în ce măsură ea conţine reguli în care cetăţenii se regăsesc într-un fel, în ce măsură ea reuşeşte să preia unele elemente de tradiţie constituţioanlă.

Un alt element ar fi acela care presupune caracterul de generalitate al normelor. În ce măsură regulile juridice sunt de-aşa natură create încât să permită identificarea a suficient de multe comportamente, fără să creeze dificultăţi majore. Poate să pară aici surprinzător, dar susţin în continuare că reguli constituţionale care necesită un anumit grad de interpretare sunt poate mai utile, poate mai pertinente pentru realizarea acestei funcţii integratoare, decât unele foarte precise, foarte minuţioase şi care ar lipsi juriştii de farmecul interpretării juridice. Nu în ultimul rând, cred că, pentru a realiza reuşita funcţiei integratoare a unei constituţii, trebuie pornit şi de la ceea ce ne propunem, de la stabilirea anumitor obiective. Ce anume ne dorim să ajungem, trebuie să ştim foarte clar, pentru a şti, dacă putem realiza acel lucru şi cu ce intrumente. În definitiv, un act normativ nu e decât instrumentul utlizat pentru a atinge anumite obiective în plan social, de aceea, şi dezbaterea de astăzi, în măsura în care mi-am propus să particip la ea, este una care ar trebui să se orienteze în domeniul acesta a unei analize nu doar juridice, dar a uneia care să servească unui scop final, unei mai bune reuşite. În plan normativ, în plan integrator, în plan social mai larg. Fără îndoială nu am epuizat toată gama de răspunsuri posibile şi sigur nu am adus un răspuns complet la ce ne leagă pe noi astăzi ca români, dar am încercat să aduc câteva elemente. Vă mulţumesc.

Răzvan Dumitrescu

Şi eu mulţumesc. E o întrebare care trebuie să-şi găsească răspunsul, dacă vrei să faci o nouă constituţie, pentru că la urma urmei o supui unui referendum şi, când o supui unui referendum, vei avea cu siguranţă un efect al referendumului, în sensul adoptării sau nu a aceestei constituţii şi de aceea întrebarea acesta, ce ne uneşte sau ce ne mai uneşte pe noi, cred că este foarte importantă. Domnule profesor Daniel Barbu.

Daniel Barbu

O constituţie trebuie să fie iubită, trebuie să stârnească pasiuni. Dincolo de constituţiile lor care stârnesc mai multă sau mai puţină pasiune, societăţile sunt ţinute împreună de sisteme majore de coeziune socială, ele sunt fundamental trei: sistemul public de sănătate, sistemul public de educaţie şi sistemul public de pensii şi asigurări sociale

Sunt două răspunsuri, ca să vorbesc ca un jurist, deşi nu sunt. Ar fi un răspuns mai degrabă formal şi un răspuns mai degrabă material. În primul rând, aşa cum a spus colega mea, doamna profesor Simina Tănăsescu, ne uneşte o constituţie. Dacă avem o constituţie, putem spune „We The People”. Sau spunem „We The People”, în momentul în care suntem duspuşi să ne dăm o constituţie. Întrebarea imediat următoare este ce fel de constituţie. Aici există o reflecţie foarte bogată şi interesantă în spaţiul teoriei politice şi constituţionale. În jurul ideii lui Habermas cu privire la „patriotismul constituţional”. Nu-i o idee nouă. Montesquieu deja definise patriotismul, nu ca pe iubirea faţă e „râul, ramul”, ci ca pe iubirea faţă de legile patriei.

Fireşte, îţi iubeşti legile patriei, dacă ele merită să fie iubite, dacă sunt drepte, dacă sunt juste, dacă sunt raţionale. Patriotismul constituţional înseamnă exact acest lucru: o prelungire a observaţiei lui Montesquieu în spaţiul Europei Occidentale şi din ce în ce mai mult al Americii de Nord. Suntem ţinuţi împreună de o constituţie, de o constituţie care ne transformă în popor şi pe care facem tocmai pentru că ne considerăm o comunitate politică. Cădem de acord într-o anumită incidenţă istorică, cu care avem suficient de multe lucruri în comun pentru a ne da o regulă generală de viaţă.

Acesta este răspunsul formal, în sens juridic, nu în sensul formalismului, în sensul limbajului comun, colocvial. E de altfel raţiunea pentru care Fundaţia Horia Rusu, doamna Dorina Rusu în primul rând, a decis să angajeze – împreună cu noi, particip şi eu cu toată modestia – o reflecţie asupra unui text constituţional, care să poată fi iubit de cetăţeni. Aşa cum spunea şi Montesquieu, pentru că, dacă iubeşti ceva, îţi ordonezi comportamentele în raport cu persoana sau lucrul pe care-l iubeşti. Evident, Constituţia din ’91, revizuită în 2003, nu e iubită de nimeni, e folosită mai mult sau mai puţin astuţios de diferiţi actori politici, de diferite instituţii, dar, dincolo de asta, ea nu stârneşte nici un fel de pasiuni şi noi ne-am propus să creăm o constituţie care să creeze pasiuni pozitive, să propunem un text, e prea mult spus să creăm o constituţie, să propunem reflecţiei publice un text care să merite să fie iubit.

Al doilea răspuns este cel material sau pe un versant material, pentru că o constituţie merită să fie iubită în epoca în care trăim. M-am referit la Montesquieu, secolul al XVIII-lea e diferit faţă de cel în care trăim noi fără îndoială. De vreo 60 de ani, în societăţile europene, America de Nord face expcepţie, există un pact fondar, făcut de politicieni, în ziua următoare a celui de-al doilea Război Mondial. Primul pact făcut în Marea Britanie, Italia, şi acest pact are în vedere coeziunea societăţilor. Se spune astăzi că o ţară care se află într-o criză comunitară profundă de 40 de ani şi din ce în ce mai accelerată, e vorba de Belgia. Belgia este ţinută împreună astăzi nu de Constituţie, nu de monarhie, o instituţie naţională, probabil singura care a mai rămas de acest soi, ci de de Casa Naţională de Pensii. Belgienii flamanzi şi francofoni nu se pot separa, pentru că au din secolul al XIX-lea construită o casă de pensii comună. Ar fi o operaţiune inimaginabil de complicată să poţi separa contribuţiile făcute în decursul timpului de o parte sau alta din cele două comunităţi, care dau destule semne că nu mai vor să trăiască împreună. E un exemplu, cred eu, foarte viu cu privire la această dimensiune materială a vieţii noastre comune. Pactul fondator, construit în societăţile occidentale, imediat după cel de-al doilea Război Mondial este acesta: dincolo de constituţiile lor, care stârnesc mai multă sau mai puţină pasiune, societăţile sunt ţinute împreună de sisteme majore de coeziune socială, ele sunt fundamental trei: sistemul public de sănătate, sistemul public de educaţie şi sistemul public de pensii şi asigurări sociale.

Comunităţile politice moderne în economiile de tip capitalist nu mai pot da seama de propria lor raţionalitate, decât din această perspectivă, de aceea mi se pare profund absurd ce se întâmplă în ultimele săptămâni cu acceleraţie. Suntem puşi, într-un mod, după părerea mea, lipsit de orice fel de raţionalitate, în faţa alternativei stat social – stat minimal, nu există o asemenea alternativă. Nu putem exista ca societate în Uniunea Europeană, decât în temeiul acestor trei mari sisteme de coeziune socială, nu putem renunţa la ele. Vom deveni altfel, dincolo de Constituţia pe care o vom avea, rămâne cea din 1991, că actuala putere va confecţiona alta, că noi la Fundaţia Horia Rusu vom reuşi să convingem mulţi concetăţeni, că gândirea noastră este cea mai bună şi va fi constituţia noastră, e o ipoteză. Atâta vreme cât sisteme de coeziune socială sunt distruse şi sunt îngijorat de mulţimea şi agresivitatea vocilor care cer astăzi acest lucru, nu vom mai exista ca societate, vom fi o simplă populaţie de cetăţeni foarte diverşi, fiecare cu preferinţele şi cu opţiunile lor şi probabil vom fi împinşi, nu se poate altfel, în afara Uniunii Europene. Gândiţi-vă că criza euro va determina, probabil, după ce vârful crizei va trece, o regândire a coeziunii în cadrul Uniunii Europene. Or, o ţară care care nu va dori să respecte pactul social european, care-i turnat de altfel într-o cartă socială, e un document foarte formal al Uniunii Europene, la care Guvernul României în procesul de aderare a subscris fără nici un fel de rezerve. Dacă guverne din România se vor arăta dispuse şi se vor angaja în operaţiuni de renunţare la aceste trei mari sisteme de coeziune socială, vom fi împinşi în afara Uniunii Europene. Deci două lucruri ne ţin împreună din ce în ce mai precar astăzi, o bună constituţie, Constituţia noastră nu este bună, şi trebuie să devină astfel şi aceste sisteme care ne transformă dintr-o adunătură, colecţie de indivizi, fiecare cu interesele şi preferinţele sale, mai mult sau mai puţin corporatizate, într-o societate politică, într-o comunitate a solidarităţii.

Răzvan Dumitrescu

Mulţimim, domnule profesor. Sigur, plecând de la exemplu acesta din Belgia, îmi dau seama că, dacă pe ei asta îi mai uneşte, la noi de acolo pleacă problema. Şi mergem către domnul Gheorghe Piperea.

Gheorghe Piperea

„Ne întrebăm dacă articolul 53 mai merită să fie păstrat în Constituţie. El este periculos în mâna unor autorităţi care pot aluneca spre exces”

Constatarea este extraordinar de oportună, atât din punctul de vedere al momentului în care ne aflăm cât şi din punctul de vedere al situaţiei societăţii româneşti. Exact asta încercam să-i spun în mod neoficial domnului Zamfirescu, cele trei sisteme de coeziune socială, de învăţământ, de sănătate şi respectiv de pensii, sunt exact cele trei sisteme care funcţionează cel mai prost in România şi care sunt cel mai mult temute sau dispreţuite de români. Avem spitale unde se moare pentru că spitalele respective au microbi intraspitaliceşti şi de aceea românii nu mai vor să se trateze, ba chiar şi demnitari nu mai vor să-şi găsească sănătatea în spitalele româneşti. Avem un sistem de învăţământ, în care, pe de-o parte, cadrele didactice practic sunt determinate să plece în străinătate la muncă, pe de altă parte, acolo unde rămân sunt situaţii absolut aberante în care din zece cadre didactice opt sunt suplinitori, restul de doi fiind pensionari. Iar în ce priveşte sistemul de pensii, iată ce se întâmplă, deşi omul cotizează zeci de ani la acest sistem şi cotizaţia este o chestiune care grevează salariul: n-ai ce să-i faci, trebuie să o plăteşti. Dar, pe de altă parte, este un contract pe care-l faci cu statul: tu contribui cu nişte bani în perioada în care poţi să furnizezi aceşti bani, unui gestionar al acestor fonduri în aşa fel încât în momentul în care ajungi în starea aceea de nevoie, de pensionar, banii aceştia să-ţi fie restituiţi. Este exact ceea ce nu se întâmplă în momentul acesta, pentru că iată şi cu nişte justificări absolut penibile, cu apelul la acest articol 53 care, aşa, într-o mică paranteză, aş spune că a devenit la fel de celebru ca şi articolul 420 din filmele cu Raj Kapoor, se reduc pensiile, deşi pensiile nu sunt bani ai statului, pensiile respective sunt banii celor care au contribuit în timp la acest sistem de pensii.

„Apelul repetat la articolul 53, în condiţiile în care guvernul nu a făcut nimic pentru a depăşi criza, arată ca statul român e un stat eşuat”

Aş spune că sunt motive întemeiate pentru ca românii noştri, atât cei care pleacă în străinătate, cât şi cei care, să zicem, din orgoliu personal se situează întru-câtva în afara societăţii româneşti şi atunci când spre exemplu, pe forumuri sau pe bloguri se referă la populaţia României, se foloseşte un diminutiv cu nişte nuanţe perorative, „Românika.” Când se vorbeşte despre populaţia României, este vorba despre o populaţie şi atât, nu despre un popor, iar despre statul român este vorba despre un stat eşuat în care nu poţi să ai niciun fel de încredere şi din care, dacă ai posibilitatea, trebuie să fugi cât mai repede iar de acolo de sus, din vest sau de unde ajungi şi încerci să-ţi câştigi existenţa, arunci priviri orgolioase şi un pic dispreţuitoare faţă de acest stat care, iată, declară singur că este un stat eşuat.

Apropo de acest termen, am observat că în ultima vreme se foloseşte tot mai des termenul de stat eşuat, ca şi când lucrurile deja s-au întâmplat. Nu ar trebui să ne mire, pentru că premierul declară că în urmă cu două zile, atunci când şi-a asumat răspunderea în Parlament, că traversăm ce mai gravă criză din ultimii 60 de ani. Aceasta înseamnă că singura criză, în opinia autorităţilor, din secolul al XX-lea, care a fost mai gravă, a fost cel de-al doilea Război Mondial. Nu am avut comunism, nu am avut Revoluţia din 1989 sau, în orice caz, le-am avut, dar nu au fost atât de grave ca lucrurile care se întâmplă acum, criza economică este atât de gravă încât depăşeşte ca intensitate şi comunismul şi Revoluţia din 1989. Ceea ce ne spune în subtext premierul este însă altceva, încearcă să spună că criza aceasta este pe de o parte foarte gravă, pe de altă parte nu este neapărat datorată României, ea este eventual ceva care a venit din exterior, din Occidentul care şi-a făcut de cap şi acum ponoasele le tragem noi şi, mai mult decât atât, ea nu are nici o legătură cu actualul guvern, ea are legătură, dacă are, eventual, cu guvernele anterioare, greaua moştenire. Eu spun că criza financiară, şi nu inventez eu această idee, transpare din decizia Curţii Constituţionale 1414/2009, prin care Curtea Constituţională, un pic cam neatentă, un pic culpabilă, a justificat în parte, cu jumătate de gură, acea obligaţie de a sta acasă timp de 10 zile, tot pe acest articol 53, dar acolo CCR spune un lucru pe care autorităţile actuale nu ni-l spun: poţi apela la acest articol 53, dar doar o singură dată, fără să mai revii asupra lui, pentru că dacă revii, în condiţiile în care nu ai făcut nimic pentru a depăşi criza, care a făcut necesară apelare la acest articol 53, înseamnă că însăşi tu, autoritate publică, faci ca statul să ajungă în situaţia de stat eşuat, faci ca economia să deraieze atât de tare, încât să ajungă în situaţie de faliment şi doar populaţia prin protestele, pe care, eventual, le voi ridica să ajungă să declanşeze adevărate stări de anarhie. Am făcut referire la articolul 53 pentru a face trecerea la cel de-al treilea punct, pentru că am certitudinea că acest articol 53 nu a fost o gafă a autorităţilor. Am certitudinea că apelul acesta la articolul 53 ascunde intenţia autorităţilor de a-l invoca încă o dată sau de ori câte ori este nevoie, dacă eventual vor fi mari manifestaţii de stradă, mari proteste, ba chiar se va apela la acest articol 53 dacă, spre exemplu, judecătorii, care se pregătesc din nou de protest, probabil că autorităţile vor spune, treceţi la muncă voi judecătorilor, pentru că vă dăm afară pe toţi, pe baza articolului 53 din Constituţie, care prevede restricţia de drepturi.

E bine că ne-a atras atenţia tuturor guvernul asupra acestui articol 53, pentru că aşa cum spunea şi Simina Tănăsescu adineaori, s-ar putea să ne punem în momentul acesta întrebarea dacă acest articol 53, aşa cum este el formulat, mai merită să fie menţinut în Constituţie? Dacă nu cumva el este extrem de periculos în mâna unor autorităţi care pot să alunece către exces. Către… n-aş vrea să folosesc cuvântul dictatură, mai degrabă către exces; şi ne putem, repet, întreba dacă acest articol merită să fie reluat. Poate că da, poate că nu… există un echivalent in Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, articolul 15 – e un pic diferit: acolo se vorbeşte despre suspendarea unor drepturi, în timp ce în articolul 53 se vorbeşte despre restricţia unor drepturi. Dar cum bine se ştie textele din CEDO sunt norme cu putere practic supraconstituţională adică sunt chiar mai puternice în anumite condiţii decât normele constituţionale si oricum ele se aplică în dreptul intern. În consecinţă, repet, întrebarea s-ar putea să fie una fundamentală: dacă păstrăm sau nu acest articol 53.

Încă o chestiune în legătură cu măsurile propuse. Astăzi am observat din presă că există o ţară vecină, care declară ea însăşi că este într-o situaţie un pic mai dificilă decât România, mă refer la Ungaria, care a însoţit nişte măsuri de reducere a salariilor unor bugetari cu propunerea de reducere a taxelor, o reducere masivă. Ungaria are în momentul acesta un sistem de impunere pe venituri de tip progresiv, de la 17% până la 32%. Se propune reducerea acestei taxe la 16% şi unificarea ei pe toate palierele de venituri. De asemenea Ungaria propune pentru profiturile IMM-urilor un impozit de 10%. Mai există o ţară vecină care are un impozit de 10%. Din perspectiva specialistului în insolvenţă în care mă aflu pot să vă spun că acest lucru va fi o catastrofă pentru România, pentru că, în mod evident, investiţiile, chiar şi ale românilor, vor migra, dacă n-au făcut-o deja, către Bulgaria, respectiv către Ungaria.

Pe de altă parte, măsurile care se propun în România, acelea de reducere a veniturilor bugetarilor şi respectiv ale pensiilor, în afară că încalcă principiul obligativităţii contractuale a statului român pentru plata acestor venituri, s-ar putea ca într-o perioadă scurtă de timp, să ducă ele însele, aceste măsuri, la agravarea crizei, pentru că, consecinţa reducerii salariului bugetarilor cu 25% este una singură: cel puţin un milion de bugetari în momentul acesta sunt împrumutaţi la bănci, pentru diverse tipuri de împrumuturi (pentru a-şi cumpăra o casă, a-şi finanţa studii, masterate, ş.a.m.d., fie pentru nevoi personale). În momentul în care salariul este redus cu 25% evident că un milion de persoane împrumutate la bănci vor avea aceeaşi soartă ca şi cei care în momentul acesta sunt în situaţie de default, adică de faliment personal. De aici, în mod evident, o grămadă de consecinţe: (1) consumul, care în momentul acesta este extrem de redus, o să fie şi mai redus, (2) oamenii aceştia ar putea ca prin pierderea capacităţii de a plăti datoriile către bănci să se trezească la un moment dat aruncaţi în stradă, pentru că băncile au început la un nivel foarte, foarte ridicat, să practice executările silite, care se termină cu evacuarea. Iar în ce-i priveşte pe pensionari, în mod evident, dacă extinzi această măsură la toţi pensionarii, fără să faci niciun fel de nuanţe, vor avea o situaţie şi mai gravă. N-aş vrea să folosesc termenii extrem de duri pe care i-a folosit spre exemplu domnul Cristian Tudor Popescu ieri, spunând că oamenii aceştia vor muri. Dar vor fi într-o situaţie mult mai gravă decât până acum.

Mai fac încă o apreciere. În materialul pe care-l aveţi în mape, am spus un lucru pe care l-am extras din acea decizie 1414 pe 2009: criza economică nu este un pretext pentru restricţia unor drepturi. Criza economică este chiar obiectul de activitate al acestui guvern. Dacă facem comparaţia între stat şi o societate comercială, statul fiind o societate comercială care are un buget anual de 40 miliarde de euro, vom observa că cel care nu reuşeşte să cheltuiască bine aceşti 40 miliarde de euro este exact ca managerul unei societăţi care ajunge în situaţie de faliment. În această situaţie trebuie schimbat cu un manager de criză, care să se ocupe cu ceea ce face un manager de criză în mod obişnuit: adică verifică veniturile, de unde provin, în al doilea rând încearcă să obtureze acele cheltuieli care sunt fie nejustificate, fie sunt mult prea mari.

O ultimă întrebare: oare cum a reuşit guvernul Boc, care-i acolo de aproape doi ani de zile, să elimine aşa numitele pensii nesimţite şi salarii nesimţite? Eu n-am văzut în niciun fel o modificare a acestor lucruri, dimpotrivă am văzut că sunt miniştri şi secretari de stat, care au salarii uneori de trei-patru ori mai mici decât ale consilierilor lor.

Răzvan Dumitrescu

Mulţimim. Sunt multe lucruri aruncate aici în discuţie de către domnul Gheorghe Piperea, ca să mă întorc la întrebarea de origine, care a dus la toate aceste consideraţii, ce ne mai uneşte pe noi românii, cu siguranţă că există o diferenţă în momentul acesta în care discutăm între ce-i uneşte pe belgieni, de pildă, şi ce ne uneşte pe noi. Dacă pe ei îi uneşte o casă de pensii, în sensul că e o instituţie solidă şi e greu să desparţi apele, cred că pe noi ne uneşte un mare „nu”, nu pentru că nimeni nu vrea să i se taie pensiile şi salariile, nu ştiu dacă poţi construi, când te uneşte o negaţie, în general, dacă poţi construi ceva temeinic. Ne întoarcem pe aceste considerente, inclusiv la articolul 53, dacă este el invocat cu bună credinţă, sigur, ca urmare a unei situaţii disperate, pe care guvernul nu a vrut să o zugrăvească sau dacă nu cumva în spate se ascunde un plan mai puţin vizibil, poate chiar o ticăloşie, nu ştiu. Domnule, Dinu Zamfirescu.

Dinu Zamfirescu

„Rezistenţa la opresiune este unul dintre drepturile fundamentale ale individului”

Vă multumesc! În primul rând vreau să spun că preocuparea Fundaţiei Horia Rusu de a se apleca asupra unui nou proiect de Constituţie este mai veche. Şi mai veche pentru că noi ne-am arătat îngrijoraţi faţă de evoluţiile care s-au petrecut în această ţară, pe de-o parte. Pe de altă parte conştienţi fiind că actuala Constituţie, cea din 1991, cu modificările ei ulterioare, nu sunt satisfăcătoare pentru societatea românească. Asistăm acum însă, ca să revin la întrebarea principiu, la această solidaritate naţională sau socială, cum să-i spunem. Cred că, din păcate, în ultimul timp, asistăm, din partea încă a actualului Preşedinte al ţării, la revenirea la lupta de clasă pe care o preconizează foarte clar, adică la sistemul practicat de regimul comunist. Sigur, poate că nu este întâmplător din partea acestui domn, dar vom vedea cum vor evolua situaţiile, pentru că, încă o dată spun, noi suntem foarte îngrijoraţi de către această alunecare către un regim autoritar, ca să nu spun dictatorial, de o dictatură personală pe care încearcă să o aştearnă aşa, încet-încet. Şi dacă sunteţi curioşi, începe să se asemene în istoria românească cu, să-spunem, ceea ce Carol al II-lea începea să se manifeste înainte de instaurarea dicaturii personale din 1938. Sigur că era un sistem autoritar, nu atât de dictatorial precum era sistemul comunist. Dar noi ne temem şi eu personal mă tem că reprezentantul actual, principal al puterii, adică încă actualul Preşedinte, care provine evident tot din Seraiul comunist, nu poate să aplice decât ceea ce ştie. Şi ca să revenim acum puţin la discuţia cu articolul 53 din Constituţie. În primul rând, articolul 53 din Constituţie vi-l reamintesc, îl voi cita: „ Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice a drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti, prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav”. Deci în concepţia actualilor guvernanţi, şi când spun guvernanţi, mă rog, eu mă refer mai degrabă la o persoană, pentru că această persoană îşi impune voinţa directă a acestui grup de oameni, care se mai numesc Guvern. Dar se face caz de articolul 53, ignorându-se, însă un alt articol, tot din Constituţie, care este articolul 47, care spune că : „Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la ajutor de şomaj”, or noi asistăm la reducerea acestor drepturi, a tuturor drepturilor şi poate cel mai dramatic este acela al indemnizaţiilor de şomaj cu 15%, nemaivorbind de un sfert din salarii sau de 15%. Şi pentru a termina voi face referire la un foarte vechi articol din Declaraţia Drepturilor Omului, una dintre Declaraţiile Drepturilor Omului, pe care Revoluţia Franceză de la 1793 l-a adoptat, acesta prevede că aceste drepturi sunt egalitatea, libertatea, proprietatea, securitatea, garanţia socială şi rezistenţa faţă de opresiune.  Şi asta dorim noi, să ne plasăm pe această sintagmă de rezistenţă la opresiune, opresiune care se face din ce în ce mai simţită, iniţiată de aceeaşi persoană, care este încă actualul Preşedinte.

Răzvan Dumitrescu

Mulţumim. Deja avem înscrieri la cuvânt, îi dau cuvântul domnului Gabriel Andreescu, dar înţeleg că doamna Simina Tănăsescu are o completare de făcut, vă rog.

Simina Tănăsescu

Stunci când discutăm despre ceea ce ne uneşte, trebuie să avem în vedere unde dorim să ajungem şi în ce măsură, pentru atingerea acestor obiectiv, instrumentele pe care le utilizăm sunt adecvate

Aş fi dorit doar să mai precizez ceva. Exemplul dat de domnul profesor Daniel Barbu este foarte bun, este un exemplu oarecum anecdotic, legat de ce reuşeşte să unească în zilele noastre populaţiei belgiei, sistemul public de pensii. Aceasta face trimitere la trecut, la tradiţiile constituţionale, la momentul de pornire a statului belgian şi în prezent, asistăm la un fenomen care în dreptul comparat este unul cu totul orginal, este singurul exemplu de stat din lume care s-a transformat dintr-un stat unitar într-un stat federal, de facto e aproape un stat federal. În urmă cu câţiva ani, lui Andre Alian, care este autorul legilor de federalizare, îi puneam aceeaşi întrebare, ce mai ţine statul belgian împreună, atunci câine, evident, voinţa populaţiei nu mai este în acest sens, răspunsul său a fost unul singur, nu din trecut, ci spre viitor, instituţiile Uniunii Europene. În Belgia este sediul multor instituţii ale Uniunii Europene, inclusiv sedii ale organizaţiei NATO. Ceea ce face ca belgienii nu doar să se uite în trecut, ci să se proiecteze şi în viitor şi să încerce să identifice interesul lor major, anume rămânerea într-un anumit sistem geopolitic şi prin umare să-şi dorească în continuare să constituie un unic stat. Cred că atunci când discutăm despre ceea ce ne uneşte, trebuie să avem în vedere pe de o parte multele dintre elementele care au fost evocate şi astăzi aici, chestiuni care ţin de trecut, de tradiţii, de cultură, de mentalităţi, „râul, ramul” sau alte elemente menţionate. Dar trebuie să avem în vedere şi obiectivele noastre de viitor, ce ne propunem, unde dorim să ajungem şi în ce măsură pentru atingerea acestor obiectiv, instrumentele pe care le utilizăm sunt adecvate. Mulţumesc.

Răzvan Dumitrescu

Şi eu mulţumesc. Văd că şi domnul Daniel Barbu doreşte o completare. Vă rog.

Daniel Barbu

Numai Parlamentul – nu Guvernul, nu Preşedintele – numai Parlamentul poate restrânge exerciţiul unor drepturi

Doar un cuvânt, oarecum marginal în raport cu dezbaterea despre art. 53, dar observaţia pe care vreau s-o fac mi se pare semnificativă faţă de o reflecţie constituţională mai veche, suscitată de preşedinte şi care a avut darul, mi se pare mie, prin documentele produse, să inducă ideea că puterile în stat, aşa cum sunt organizate de această Constituţie – cea din 91 revizuită – sunt oarecum ambigue: preşedintele ar avea un rol executiv foarte important. Există ceva bun în articolul 53, în dezbaterea noastră, şi vreau să subliniez această calitate, în lumina unei observaţii pe care o făcea, în 1922, cel mai detestat, dar şi cel mai influent jurist al secolului XX, Carl Schmitt şi care dădea următoarea definiţie suveranităţii: suveran este cel care decide în situaţii de excepţie sau de necesitate. Or, art. 53 ne spune că exerciţiul unor drepturi ş.a.m.d. poate fi restrâns numai prin lege. Deci numai Parlamentul – nu Guvernul, nu Preşedintele – numai Parlamentul poate restrânge exerciţiul unor drepturi. Cu alte cuvinte, sistemul constituţional românesc, în ceea ce priveşte organizarea puterilor în stat, aşa cum este aranjat de Constituţia din 91, este un sistem centrat în jurul Parlamentului. Cred ca acest articol are măcar meritul de a ne atrage atenţia asupra acestei chestiuni importante.

Răzvan Dumitrescu

Bine, acum se pune problema şi de interpretare, în sensul acesta ajungem la domnul Gabriel Andreescu.

Gabriel Andreescu

Dacă dai drumul unui proiect în Adunarea Constituantă, oricât de bun este proiectul din punct de vedere formal şi din punct de vedere al intenţiilor autorilor, el va fi răsturnat în raport cu un context politic şi social incomparabil mai conservator, şi acesta este paradoxul, decât cel din 1991

Mulţumesc domnule Dumitrescu, eu mi-am notat deja câteva chestiuni pe care aş vrea să le privesc dintr-un punct de vedere invers, pe partea cealaltă; e un mod de a confirma şi aprecia cele spuse pentru că marile adevăruri au marea calitate că sunt la fel de adevărate ca şi inversul lor, ca şi afirmaţia opusă.

Doamna profesoară Tănăsescu s-a referit la propesiunea domniei sale pentru o constituţie flexibilă în sensul unei interpretări, care să permită nu numai juristului, dar şi omului politic să o contextualizeze, să-i dea vigoarea pe care o are un act viu. Poate la fel de adevărat în context românesc este afirmaţia opusă: că flexibilitatea, plasticitatea actelor normative în context românesc este folosită întotdeauna în sensul cel mai rău posibil; că doar o constituţie fermă şi radicală chiar, precisă şi radicală în raport cu complexitatea unei constituţii europene o poate face funcţională. Mă gândesc desigur la modelul american. Şi calitatea extraordinară a Constituţiei Americane dincolo de interpretarea pe care a mai dat-o de-a lungul timpului Curtea Supremă care a schimbat câteva din sensuri, a reuşit să asigure întregul sistem constituţional american. Gândiţi-vă că Statele Unite au fost în ultimele decenii sub o lungă perioadă de preşedinţi, care acolo sunt şefii de stat, în sensul cel mai autentic al cuvântului, nişte preşedinţi milenarişti. Şi totuşi n-au fost în stare să schimbe regulile de joc ale acestei societăţi puternic seculariste la nivel procedural.

Al doilea comentariu l-aş face tot în răspăr în legătură cu afirmaţia domnului profesor Barbu, apelul domniei sale la o constituţie iubită. Eu mă tem de o constituţie iubită. Uitaţi-vă ce iubeşte cine va merge la referendum. În sensul acesta aş spune că este mai bine să nu se voteze o constituţie; dacă dai drumul unui proiect în Adunarea Constituantă, oricât de bun este proiectul din punct de vedere formal şi din punct de vedere al intenţiilor autorilor, el va fi răsturnat în raport cu un context politic şi social incomparabil mai conservator, şi acesta este paradoxul, decât cel din 1991. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu legi, cu proiecte de legi, cum un telefon sau o intervenţie a unui actor important din mediul privat sau neprivat e în stare să schimbe în sensul negativ anumite elemente ale unui astfel de proiect. Deci realmente eu mă tem de ce se va întâmpla atunci când Adunarea Constituantă va avea un material pe masă pentru a lucra pe marginea lui. Într-un fel noi nu suntem în situaţia unei lumi, unei societăţi care-şi creează fundamentele cum şi-au creat de-a lungul timpului anumite societăţi şi, desigur, Statele Unite constituie din nou un model. În zona noastră de civilizaţie totuşi statul are un oarecare caracter iluminist, adică proiectele care se introduc, pentru a fi dezbătute de societate şi asupra cărora se optează nu reflectă din fericire o mentalitate colectivă, cât este de vulnerabilă şi care poate din cauza asta să fie uşor exploatată de cei ce vor profita de o dezbatere constituţională.

În sfârşit, mă voi referi la o idee ce mi s-a părut extrem de solidă şi de profundă, de apelul de a gândi societatea românească şi problemele ei nu în raport cu nişte referinţe foarte abstracte într-un fel, cum este chiar Constituţia şi a spune „Atenţie! O societate are nevoie de un sistem de coeziune!” şi s-au indicat cele trei elemente ale sistemului de coeziune. Şi pe acestea le-aş privi puţin invers, adică aş selecta între ele două dimensiuni citite dintr-o paradigmă diferită: a sistemului de pensii citită din perspectiva acestei paradigme a solidarităţii sociale în sensul cel mai propriu al cuvântului şi cred că societatea românească tocmai a intrat după 1990 într-o problemă gravă de soildaritate socială, pe care sistemul de pensii îl pune în valoare într-un mod aparte. Gândiţi-vă că după 1999-2000 s-a creat în sfârşit un sistem, o lege a pensiilor, s-a elaborat un sistem care urma acest principiu al solidarităţii şi existau câteva criterii de elaborare a sistemului, care a funcţionat o perioadă de nu ştiu, câteva luni, un an de zile, după care angajaţii Ministerului de Interne au căpătat pensii în plus, după care cei din Ministerul Apărării, pe urmă judecătorii, ş.a.m.d. Acest mod al diferitelor grupuri, persoane juridice şi fizice de a exploata sistemul social în nişte interese, care în niciun caz nu sunt convergente cu cele mai largi, se arată a avea o putere aparte în sistemul social românesc şi din cauza asta probabil problema solidarităţii sociale ar trebui să constituie astăzi o temă fundamentală a modului în care întâmpinăm o criză. Nu, o criză care se poate compara, nu, criză din ultimii 60 de ani. Astfel de excese de fapt devalorizează însăşi tema. Dar o criză care, uitaţi, pune însăşi tema de fond a solidarităţii sociale.

Iar cealaltă dimensiune pe care o aleg din cele trei, care uitaţi devin două printr-un anumit mod de a le vedea importanţa, este cea a sistemului de învăţământ. Întorcându-mă la sistemul de învăţământ ca la un fundament al modernităţii, sensul acela pe care-l definea Gellner că un stat modern îşi arată puterea şi identitatea nu prin capacitatea de a controla armata ci capacitatea de a controla sistemul de învăţământ. Problematica învăţământului de 20 de ani, şi desigur de acum şi din anii care vor veni, este o problematică a viitorului societăţii româneşti şi cred că noi suntem într-un moment uluitor într-un fel, este un moment de demodernizare. Cum să construieşti constituţii, instituţii, mergând într-un sens opus modernizării? Cam astea erau gândurile mele, vă mulţumesc.

Răzvan Dumitrescu

Mulţumim. Domnul Cristian Mititelu

Cristian Mititelu

Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică – o frază aberantă, dar a trecut neobservată. După aceea: măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o – aş adăuga că, în general, orice măsură trebuie să fie nu numai proporţională cu situaţiile care le-au generat, dar şi înţeleaptă, rezonabilă şi eficace

Articolul 53, în mod extraordinar l-am descoperit acuma pentru că pur şi simplu prim-ministrul a făcut o referire la el. Şi dacă ne uităm la partea a doua alin. 2 al articolului spune aşa: restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică – o frază aberantă, dar, mă rog, a trecut neobservată. După aceea: măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o – aş adăuga că în general orice măsură trebuie să fie nu numai proporţională cu situaţiile care le-au generat, dar şi înţeleaptă, rezonabilă şi eficace. Nu ştiu dacă măsurile propuse îndeplinesc aceste condiţii. Şi, de asemenea, spune paragraful 2 alin. 2, că trebuie să fie aplicată în mod nediscriminatoriu, lucru care nu se întâmplă, pentru că o parte din pensii vor fi reduse, altele nu, o parte din bugetari, la fel, vor suferi reduceri de salariu, alţii nu e clar dacă vor fi în aceeaşi situaţie pentru că toate cuvintele care le folosim sunt imprecise, nu ştim exact ce înseamnă un bugetar, nu ştim ce înseamnă un şomer, noi spunem că şomer e unul care primeşte alocaţie de şomaj poate, dar, de fapt, şomeri sunt mult mai mulţi, adică oameni care nu sunt angajaţi nicăieri. E discutabil dacă noi îi considerăm şi pe ei şomeri, în statistici, în niciun caz nu facem acest lucru. Şi cred că una din probleme provine de la tendinţa noastră de a încerca să rezolvăm totul prin lege, în mod paradoxal, într-o ţară în care se respectă atât de puţin legea, nu numai de către cei de la guvernare, practic de majoritatea populaţiei. Noi vrem să rezolvăm totul prin lege, vrem să rezolvăm salariile – nivelul salariilor!  Nu se pune problema încălcării dreptului la salariu sau dreptului la pensie ci nivelul acestora. Şi avem articol în Constituţie, dacă putem împinge ridicolul la maxim, că statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică şi de protecţie socială de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai decent. În ce constituţie, întreb pe domnul Barbu şi pe doamna Tănăsescu, aţi mai văzut asemenea prevederi? Poate că mai există şi în alte constituţii, dar mi se pare aberant. Ce înseamnă un nivel rezonabil? Noi vrem să trăim ca nemţii dar să lucrăm ca românii. Vrem să fim ca italienii, dar n-avem soarele pe care-l au ei, ş.a.m.d.

În ceea ce priveşte pactul social, noi suntem iar în situaţia, nu pentru prima oară în istorie, în care ajungem undeva „la spartul târgului:” am ieşit din comunism la spartul târgului; am intrat în NATO la spartul târgului, adică exact atunci când caracterul acestei alianţe s-a schimbat, dintr-una defensivă care asigura perimetrul Euro-Atlantic într-una care intervine în alte teatre de operaţiuni din lume, am intrat în Uniunea Europeană exact în momentul în care Uniunea intră într-o criză şi în care pactul social de care a vorbit domnul profesor Barbu, este treptat pus sub semnul întrebării. Şi de ce este pus sub semnul întrebării? Pentru că, dacă ne uităm la evoluţia ultimilor 15 ani, să zicem, ţările din Uniunea Europeană au avut o creştere medie inferioară cifrei de 3%. În aceeaşi perioadă, ţările aşa-numite emergente, au avut o creştere în medie de 6%, unele au trecut şi de 10%. Aceste ţări nu au asemenea pacturi sociale. Nu prea au pensii. Nu prea au asigurări sociale. Şcolarizarea nu e garantată. În China, există peste 20,000,000 de ţărani care trăiesc pe ascuns la oraşe pentru că nu primesc buletin, buletinul fiind condiţionat de adresă – şi în România, în continuare, cartea de identitate depinde de adresă, dacă te muţi trebuie să schimbi cartea de identitate, CNP-ul nu-i suficient – şi aceşti oameni nu pot să-şi dea copiii la şcoală din cauza aceasta, pentru că nu pot dovedi că locuiesc în oraşul respectiv. Şi atunci s-au creat şcoli particulare, private, speciale pentru copiii de ţărani chinezi care din când în când, aţi văzut, se mai duc şi mai trag cu arma într-o şcoală sau aruncă o grenadă sau dau foc la o piaţă. Cred că s-a întâmplat şi pe la Bucureşti. Vreau să fiu provocator aşa că am să răspund şi ce cred eu că ne uneşte, sau ce-i uneşte pe unii. N-aş vrea să ne uităm prea departe, zic să ne uităm la Grecia: în afară de un element de moment care-i uneşte, anume o adversitate faţă de Germania, ridicolă pentru că, dacă Germania nu ar fi băgat mâna în buzunar, probabil că Grecia ar fi dat faliment – şi unii spun că este o soluţie asta, ca într-o situaţie ca aceasta să fii lăsat să-ţi restructurezi datoriile, să dai faliment, nu e o dramă extraordinară, dar în interesul salvării euro-ului şi zonei euro s-au pus aceşti bani deoparte; ce-i uneşte pe greci însă mai fundamental este, mă tem, dacă cuvântul nu e prea puternic, o corupţie generalizată şi un clientelism generalizat. Deci nu numai la nivelul partidelor politice şi dinastiilor politice care au condus Grecia de la căderea regimului coloneilor până acuma, ci un sistem în care fiecare a învăţat să se descurce dând un bacşiş; îşi face casă, dar lasă nişte elemente de fier care ies prin acoperiş ca să nu plătească impozit pretinzând că acea casă nu este încă locuită, şi multe alte şmecherii. Se apropie şi la noi această situaţie dacă nu suntem atenţi. Cred că ne salvează poate un anumit conservatism, care mai există mai ales în zonele rurale, altfel vom ajunge şi noi aşa. Şi de acolo redresarea e mult mai dificilă.

Ceea ce cred că ne mai uneşte, din păcate, este o neînţelegere şi o necunoaştere a contextului internaţional în care existăm. Noi credem în continuare, avem o mentalitate de adulţi, care au încă un fel de infantilism, de aceea şi propensitatea pentru tot felul de gesturi megalomanice: cumpărăm cele mai scumpe maşini, ne dotăm cu cele mai performante telefoane, suntem în sediile cele mai elegante, chiar în momente de criză, şi nu vedem ce se întâmplă în jurul nostru, nu vedem ce fac alţii, ce sacrificii au, credem că oamenii care au titlurile de la noi, fie că sunt titluri universitare, fie că sunt funcţii, sunt la acelaşi nivel cu cei din occident, că dezbaterea noastră pe probleme economice şi politice este la nivelul celor care se desfăşoară acolo, că parlamentarii noştri din Parlamentul European sunt la nivelul parlamentarilor lor, de multe ori nu cei mai străluciţi, trimişi acolo pentru că nu şi-au găsit un loc în Parlamentul naţional în multe cazuri. Asta credem! Şi din cauza asta trăim într-o lume de fantezie, nu ne dăm seama unde suntem. Şi asta ne va costa foarte mult. Şi în momentul de faţă ne va costa mult. Iar coeziunea socială şi pactul social de care s-a vorbit, cred că unul din instrumentele prin care se realizează redistribuirea de resurse necesare acestei coeziuni este în practic toate ţările civilizate din lume, şi în orice caz din Europa, impozitul progresiv, nu cota unică de care ne bucurăm acuma că o adoptă şi Ungaria. Şi vom fi alături de Bulgaria, Ungaria, Rusia, Estonia – ţară mică, cu indicatori economici foarte puternici. Trebuie să ne gândim dacă este rezonabil ca într-un moment de criză s-auzim, cum am auzit deunăzi la televizor, un politician care propunea una din soluţiile ieşirii din criză să se stabilească cota unică la 4%! Aşa a spus, liderul unui grup parlamentar! Nu vă supăraţi domnilor moderatori, domnule Dumitrescu, când auziţi aşa ceva, nu ştiu, faceţi ceva, pentru că ne vom tâmpi, dacă vom continua să auzim asemenea argumente, fără ca să existe o replică pe măsură. Vă mulţumesc.

Răzvan Dumitrescu

Este un subiect care este drag domnului profesor Bogdan Glăvan. E posibil să aibă un punct de vedere diferit, domnule profesor, vă rog.

Bogdan Glăvan

„Solidaritate nu înseamnă să acopăr pagubele altora. Aceasta este un atac la dreptul meu de proprietat”

Vă mulţumesc! Voi sta aici ca să am o perspectivă mai bună asupra sălii. Numele meu este Bogdan Glăvan, sunt profesor universitar de economie nu de drept, dar am venit la dezbaterea de astăzi, deoarece cuvinte precum Constituţie, dreptul de proprietate, eşecul statului, sunt foarte importante pentru un economist. Intervenţia mea va urmări trei subiecte. Primul subiect, dreptul de proprietate, are o importanţă uriaşă întro societate; aş merge atât de departe încât aş spune că o societate nu poate fi concepută fără respectul dreptului de proprietate.

Al doilea, politica guvernamentală atacă dreptul de proprietate şi vă dau 2 exemple: acordul cu FMI şi sistemul public de pensii. Acordul cu FMI a fost denunţat de către aproape toţii economiştii relevanţi din lume, inclusiv din România, drept un acord care  instituie privilegii asupra unor categorii profesionale, sectorul bancar, pe seama celorlalţi. Nu contează câţi dintre dumneavoastră aveţi credite sau depozite la bănci, şi eu am şi depozit şi credit. Câtă vreme îmi respect obligaţiile contractuale, câtă vreme respect dreptul de proprietate al băncii şi banca trebuie să-mi respecte mie acest drept. Nu sunt vinovat pentru criza lor, s-o suporte singuri. Câtă vreme eu am fost cumpătat, am putut să prevăd ce mă aşteaptă în viitor, să îmi planific viaţa în mod adecvat, iar alţii nu au fost cumpătaţi, nu au dat dovadă de talent antreprenorial şi au risipit, atunci să plătească. Solidaritate nu înseamnă să acopăr pagubele altora, nu asta înseamnă solidaritate.   Acesta este un atac la dreptul meu de proprietate. Acordul cu FMI a împovărat fiecare român muncitor, deci fiecare român care produce, cu peste 5000 de euro. Împărţiţi 20 miliarde la  numărul de angajaţi din mediu privat şi aceasta este suma. Al doilea exemplu, sistemul public de pensii. Nu aş spune că reducerea pensiilor cu 15 la sută este un atac la dreptul de proprietate, aş spune că sistemul public de pensii este un atac la dreptul de proprietate. Un calcul simplu, extrem de simplu: cât muncim în timpul vieţii? 40 de ani, după terminarea facultăţii, sau chiar inaintea ei, dar până spre 65 de ani, 40 ani muncim. Cotizaţia pe care o vărsăm la sistemul public de pensii, în prezent, este de o treime din venit. O treime din venit înseamnă că după 40 de ani de muncă ar trebui să beneficiem de 12 ani de stat acasă cu salariul mediu pe care l-am încasat în cei 40 de ani de muncă. Deci nu ar trebui să primim 12 ani de pensie după 40 ani de muncă, ci 12 ani de salariu ar trebui să primim. Neţinând cont de capitalizarea dobânzii, de faptul că cotizaţia pe care am vărsat-o timp de 40 de ani s-a investit în ceva, ceea ce, desigur, ar multiplica suma. Ei bine, ce primim? Speranţa medie de viaţă în România este de 72 de ani. Faceţi diferenţa între 72 de ani şi 65 şi vedeţi ce primim : un sfert din banii pe care i-am vărsat la sistemul public de pensii îi primim inapoi. Acum o săptămână a avut loc o dezbatere foarte amuzantă, făcută de Societatea Academică din România, la Parlament, unde au încercat să acrediteze ideea că speranţa de viată a celui care ajunge la pensie este de 14 ani. Bun, această perspectivă este antieconomică, de ce? Pentru că atunci când eu intru în câmpul muncii nu mă gândesc la ce speranţă de viaţă voi avea la 65  de ani, ci mă gândesc la ce speranţă de viaţă am la 20 de ani, sau la 30 de ani, sau la 16 de ani. Deci este mai relevant să luăm în considerare acea limită de 72 de ani, nu de 80-85 de ani cât au încercat să spună acolo. Dar chiar şi aşa, luând în calcul speranţa de viaţă la vârsta de 65 de ani, adică pensionarii tind să mai trăiască 14-15 ani, tot nu recuperăm decât jumătate din banii pe care i-am cotizat. Sistemul public de pensii este un atac la dreptul de proprietate.

În fine, ca să rezum intervenţia mea, al treilea subiect este articolul 53 din Constituţie care în interpretarea mea de economist face referire la un accident istoric : Se spune că statul poate restrânge anumite libertăţi şi drepturi în cazul unui accident istoric, un sinistru. Ei bine criza nu este un accident istoric, nu este nici măcar precum cutremurul, care nici el nu este accident istoric. Criza economică, orice criză în general, e predictibilă. Desigur că în economie nu putem face nişte predicţii cantitative deoarece nu putem spune: va fi o criză de -6 la sută din PIB în 6 luni, dar putem spune care instituţii, ce practici sunt nesustenabile şi vor eşua, vor falimenta, asta putem spune. Criza economică actuală a fost prezisă de un număr mare de economişti atât din mediul privat, mai ales, sau din diverse ONG-uri, dar şi din Instituţii publice faimoase precum FMI. Deci nu este o surpriză, şi atunci a invoca articolul 53, a invoca apariţia, producere unui accident istoric ca să restrângi drepturile denotă o uriaşă ignoranţă a economiei. Criza nu este un accident, criza rezultă din sisteme precum sistemul public de pensii. Este evident că pe măsură ce practici asemenea sisteme, este evident că devii mai sărac. Abraham Lincon spunea: „ nu poţi să-i prosteşti pe toţi tot timpul. Pe unii poţi să-i prosteşti tot timpul, pe toţi poţi să-i prosteşti o dată, sau câte o dată, dar nu pe toţi tot timpul”. Este evident că nu doar eu fac calculul de care v-am spus mai devreme, este evident că mulţi îl fac şi atunci nu e de mirare că avem vârsta medie de pensionare în România de 54 de ani. Nu  e de mirare că avem sute de mii de persoane care ies invocând handicap sau alte motive. De ce? Pentru că încearcă să profite de pe urma sistemului, pentru că îşi dau seama că dacă trăiesc în el până când ies la pensie şi până când mor, sunt fraieriţi,asta este, sunt păgubiţi. Li se încalcă proprietatea şi atunci se revoltă. Ei bine, un asemenea sistem ne duce în criză. Multiple astfel de sisteme ne duc în criză, astfel încât invocarea articolului 53 nu poate fi o bază pentru restrângerea drepturilor indivizilor.

Mulţumesc frumos!

Răzvan Dumitrescu

Tocmai mă întrebam cum ar trebui să sune articolului 53 în ceea ce priveşte noul proiect de constituţie, adică ce ar trebui modificat ca să nu se mai întâmple tot ce spuneaţi dumneavoastră. Domnul Radu Călin Cristea.

Radu Călin Cristea

„O nouă Constituţie ar trebui să evite toate acele eventuale articole, paragrafe, unde să se poată strecura tentaţiile autoritariste, care „mie mi se pare că se accentuază foarte tare în ultima perioadă”

Sunt tentat să acroşez mai multe din temele lansate în discuţie. Aş putea să dau un răspuns foarte simplu şi puţin mai complicat.  La întrebarea simplă la ce ne uneşte sau ce ne mai uneşte pe noi românii în aceste momente, răsunsul n-ar fi neapărat unul metaforic, pentru că ar putea să fie însoţit de nenumărate argumente legate de momente cruciale din istoria noastră, momente cruciale în sensul unor puseuri de antidemocratism şi aş spune că ceea ce ne mai uneşte este un fel de solidaritate prin, datorită suferinţei. E un tip de liant care cred că se va accentua foarte mult în anii care vor urma şi tare mi-e teamă că el ilustrează într-un fel, hai să-i spunem gena noastră istorică, chiar dacă sintagma e poate puţin forţată. Dacă mă gândesc la faptul că acest tip de solidaritate a permis în istoria recentă a României şi mă refer la perioada comunistă totuşi instalarea într-o societate românească a unui regim dictatorial de o duritate extraordinară, care amintea de dictaturile de tip asiatic. Felicit ideea FHR de a crea acest grup de experţi pentru redactarea unui proiect de alternative de cobstituţie, fiind convins că autorii lor vor reuşi să construiască un proiect care să se deosebească fundamental de ceea ce se pregăteste în special la cortroceni, un proiect care înclină spre un regim semiprezidenţial. Ne putem aştepta la o evoluţie cu efecte chiar mult mai rele ale acestei crize, sunt nişte date istorice pe care deja le-am amintit, sărăcia, diversele forme de abrutizare, poate anumite alte involuţii de pildă ale presei vor fi foarte favorabile unei perpetuări acestei culturi democratice labile a populaţiei, or acesta este fondul extrem de fecund pentru instalarea oricărui regim de la autoritarism chiar la dictatură. Să nu mergem chiar la dictatură, e greu de imaginat că se va întâmpla aşa ceva, dar despre autoritarism se vorbeşte cu atâta nonşalanţă, chiar aseară am urmărit o emisiune şi sunt încă sub şocul ei, un fel de dialog între un jurnalism şi un politician cu o bună cotă pe piaţă şi un politician faţă de care aveam o părere foarte bună, spuneau că autoritarismul în aceste momente ar fi salvarea democratică a României, pentru că în condiţiile şi în situaţia unui popor confuz, derutat, este nevoie, cel puţin provizoriu, de o mână de fier, care să dea nişte direcţii foarte clare populaţiei, astfel încât aceasta să fie ghidonată într-o lume pe care n-o cunoaşte, de care se sperie. Deci aş fi extrem de încântat dacă autorii acestei comisii să evite toate acele eventuale articole, paragrafe, chiar omisiuni involntare în diferite fraze, unde să se poată strecura tentaţiile autoritariste, care mie mi se pare că se accentuază foarte, foarte tare în ultima perioadă.

În fine, în al treilea rând, aş deschide un subiect care ar merita o discuţie în sine şi anume aş spune că am ajuns la acest nivel de democratizare care mie mi se pare parcă mai debilă decât în anii precedenţi, dintr-un motiv fundamental în viziunea mea, şi anume, el sună ca un truism, dar niciodată nu s-a ajuns la o edificare în plan practic, şi anume absenţa societăţii civile. Ea are foarte multe motive, unul este criza modelelor, criza eliterlor şi aici avem o altă problemă legată tot de lipsa de solidaritate şi anume, în acest moment sau oricând după 1989, dacă am fi făcut un inventar al elitelor româneşti care s-au opus comunismului am sta foarte bine. Problema era că aceste elite, care se manifestau împotriva regimului Ceauşescu, acţionau insular, fără a comunica între ele, într-o formulă foarte atomizată, asta în timp ce elitele din Cehia, din Polonia, în special, o făceau într-un mod grupat, aproape public, e drept cu o anumită îngăduinţă şi din partea regimului. Şi asta a făcut ca deloc întâmplător, în cele două state evoluţiile democratice să fie foarte profunde, pentru că societatea civilă se instalase chiar la nivelul percepţiei populare cu multe decenii înainte de România.

Un al doilea vehicul fundamental ar fi presa. Presa este într-o involuţie care pe mine mă nelinişteşte foarte tare, pentru că sunt în miezul ei şi aici ar fi multe explicaţii. În viziunea mea, criza presei se datorează faptului că, de câţiva ani, în special în televiziune, s-au injectat prea multe resurse financiare, mai simplu spus, prea mulţi bani de toate culorile şi nuanţele prin presă şi aceasta a dus la un declin care a fost destul de vizibil, în special la ultimele campanii electorale, pentru Parlament şi, maia les, cele pentru Cotroceni, printr-o polaritate prea mare a presei, care s-a situat la două extreme şi a lăsat, într-un mod debusolant pentru mine, centrul aproape descoperit.

Chestiunea legată de sindicate, la noi am avut şi nu am avut sindicate. Să nu uităm numărul enorma de mare de lideri sindicali care aproape în mod natural au făcut pasul către politică. Uneori, aceşti lideri conveneau cu o anumită putere să-şi câştige un loc în Parlament. Şi astfel ne putem imagina de ce erau atât de sonore din punct de vedere public, dar extrem de ineficiente în acţiunea lor.

Ar mai fi de asemenea ONG-urile, unele dintre ele. Am citit câteva articole extrem de interesante şi am constatat că în enumerarea ONG-urilor din România, cele mai multe sunt clădite pe idei de stânga, o chestiune foarte curioasă. De asemenea, numărul cel mai mare de ONG-uri, fie sunt tentate de o anumită tematică, care are o proiecţie comercială vădită. Avem vreo 360 de ONG-uri care gravitează în jurul ideii de Dracula, după cum avem un număr enorm, peste 600 de ONG-uri care sunt preocupate de problema minorităţilor şi am vorbit cu câţiva dintre reprezentanţii acestora şi am întrebat, de ce totuşi această avalanşă, de ce acest interes foarte mare pentru minorităţi şi răspunsul a fost că e o temă foarte vandabilă. Dacă ai un seminar despre romi, de pildă, nu vreau să degradez această idee, este unul foarte uşor de susţinut din punct de vedere material, pentru că se găsesc întotdeauna diverse alte instituţii care să le sponsoriseze. Iată deci ONG-urile sunt într-un declin, ele că aproape nu s-au mai făcut simţite în ultimii doi ani, iar atunci când apare o temă în dezbatere cam aceleaşi 10-20 de ONG-uri mai cunoscute se înşiră ca într-un şir indian şi fără nuanţe subscriu la diverse luări de opinie, cu menţionarea că teme extrem de grave din viaţa politică românească, dau, de pildă, instalarea scutului anti-rachetă lipsesc din dezbaterea publică, or ar fi trebuit să fie prezente acolo. Iată, am dat doar patru exemple de ce societatea civilă este nevertebrată şi de ce democraţia românească este într-o cumpănă foarte periculoasă.

Răzvan Dumitrescu

De fapt, aţi prefigurat o întrebare care urma şi anume, dacă este cetăţeanul suficient de educat încât să-şi reclame drepturile, acelea pe care i le oferă actuala Constituţie sau cele pe care, dacă nu, să i le ofere o altă constituţie. Legat şi de articolul acela 53, despre care am vorbit, să-l vedem pe domnul Raymond Luca, senator PNL, care reprezintă unul dintre cele mai mari colegii de peste graniţele României, colegiul din Statele Unite. Pentru că tot s-a făcut referire la Constituţia Americană, noi încercăm să vedem dacă în aceste zile invocarea articolului 53 este un semn evident de disperare, de criză economică, sau este invocat şi cu o intenţie ascunsă, ca să nu formulăm în cuvinte mai grave, vă rog.

Raymond Luca

Am fost contrariat de câteva din afirmaţiile domnului Daniel Barbu, legat de acele sisteme publice de solidaritate, care ar trebui să funcţioneze şi să ne unească, cel de educaţie, sănătate şi cel de pensii. În Statele Unite, toată lumea ştie că sistemul public de pensii va da faliment în 2041 şi nu e nimeni speriat de această perspectivă. Sistemul public de educaţie din Statele Unite există, dar el este minuscul în comparaţie cu cel privat şi nu există un minister al educaţiei în Statele Unite, iar sistemul e sănătate încă nu era public

Când am venit aici mă gândeam la o coincidenţă foarte nefericită: aţi organizat acest eveniment legat de articolul 53 în preajma împlinirii a 20 de ani de la Mineriada din Iunie 1990. Articolul 53 ar trebui să lipsească, l-a citit aicea cineva şi are câteva pasaje care sunt absolut absurde. Ca şi articolul 47 care ar trebui să lipsească prin compensaţie pentru că niciunul nici celălalt în opinia mea nu sunt justificate; dar foarte multe alte lucruri din constituţie nu sunt justificate şi deci o revizuire a constituţiei este absolut necesară.

Am fost un pic contrariat de câteva din afirmaţiile domnului Barbu, „constituţie iubită de cetăţeni” – o chestiune cu un semn mare de întrebare legat nu atât de „iubitâ” cât de „cetăţeni,” cât suntem de cetăţeni în ţara asta? Şi aici ajungem şi la întrebarea dumneavoastră. Dar mai contrariat am fost de acele sisteme publice de solidaritate care ar trebui să funcţioneze şi să ne unească, sistemul de sănătate, de educaţie şi cel de pensii, şi mă gândeam că eu vin din Statele Unite unde toată lumea ştie că sistemul public de pensii va da faliment în 2041 şi nu e nimeni speriat de această perspectivă, în orice caz nu e nimeni incitat să facă vreo grevă sau vre-un protest pe undeva, dar oamenii sunt educaţi şi pregătiţi să se gândească la ce se va întâmpla în momentul în care trebuie să se retragă, că sistemul public de educaţie din Statele Unite, sigur există, dar el este minuscul în comparaţie cu cel privat, şi nu există, după cunoştinţele mele, un minister al educaţiei în Statele Unite care să creeze programe de învăţământ, iar sistemul de sănătate, cel puţin până când am plecat eu de acolo, nu era public, dar acuma sigur există nişte strădanii legate de asigurarea de sănătate pentru toţi cetăţenii din Statele Unite, care nu-i un lucru rău.

Da, articolul 53 este un precedent, dacă este invocat acuma şi eu sper ca moţiunea de săptămâna viitoare să treacă, pentru că este singura soluţie acum pentru ca acest lucru să nu se întâmple, deci această invocare să devină doar o anecdotică în discursurile, în discuţiile noastre legate de puterea actuală, pentru că, a invoca acest articol şi a-l utiliza crează un precedent extrem de periculos.

E foarte interesantă întrebarea aceasta care cred că a bântuit aşa de la bun început, „ce-i uneşte pe români?” şi tind să fiu de acord cu domnul Radu Călin Cristea că există o solidaritate în faţa suferinţei. De asemenea, cred că-i mai uneşte pe români un talent de a inventaria lucrurile care nu merg, şi aici a fost un exemplu în câteva din intervenţiile… şi dacă ar fi să fac o glumă amară, pe români îi mai uneşte şi dispreţul faţă de Parlament. E un lucru pe care l-am constatat de când am venit şi sigur, el exista incipient încă din anii ’90, în prima mea viaţă politică în România şi acum s-a ajuns aşa la un fel de automutilare pentru că nu se înţelege faptul că oricine care critică cu atâta cerbicie Parlamentul, în realitate se critică pe sine, mai ales de când avem un sistem uninominal, nu? Adică alegem exact pe cine vrem, şi dacă-i alegem pe cine vrem – sigur există discuţia legată de modul în care s-au distribuit voturile către cei care au fost pe locurile 2 şi 3 şi au intrat în Parlament – dar până la urmă, iată, Parlamentul este pe de-o parte dispreţuit, pe de altă parte invocat: l-aţi invocat ca singurul autor de legi, numai prin lege, numai Parlamentul poate rezolva, Parlamentul prin moţiune ar putea să ne scape de năpasta asta, dar tot Parlamentul este cel rău.

Răzvan Dumitrescu

Da, Ion M. Ioniţă de la ziarul Adevărul, pentru că mai aveam o întrebare care derivă din întâmplarea aceasta. Se face că discutăm prin coincidenţă exact cu referire la articolul 53 pe acest pachet de măsuri pe care guvernul doreşte să-şi asume răspunderea. Cred că ar trebui să prelungim şi cun întrebarea „ce fel de stat dorim de fapt?”, pornind de la ce vedem că se întâmpla, Ion Ioniţă.

Ion M. Ioniţă

„Măsurile de restrângere a drepturilor vor fi prelungite şi după 1 ianuarie 2011. Există pericolul ca articolul 53 să devină peren”

Acum din aceasta sală cel mai în drept să vorbească despre art. 53 este domnul Emil Constantinescu, care aproape a ajuns să-l folosească, nu în ’90 – ’91, ci la ultima mineriadă în noaptea aceea de pomină, când eram în Parlament şi se aştepta să se ia aceasta hotărâre de utilizare. Până la urmă nu s-a mai luat, s-a oprit mineriada. Acum, referindu-ne la art. 53, legat de criza economică, am încercat să aflu ce se va întâmpla după ce aceste măsuri vor intra în exerciţiu, după ce aceste drepturi vor fi restrânse şi am încercat să vedem ce perspective sunt chiar de la Guvern. Sunt date, date din evaluările făcute de Guvern, ceea ce am aflat până acum şi pot să vă spun că aşa cum se gândesc lucrurile la Guvern in acest moment nu se va reveni asupra acestor restrângeri de drepturi la 1 ianuarie 2011, aşa cum s-a promis. Nu există resursele, cel puţin pe salarii şi este în dubiu la pensii, dacă se va reveni. Aceste măsuri de restrângere vor fi prelungite. Aşa arata în acest moment cel mai optimist scenariu emis de guvern. Pentu că în acest prim trimestru  al  anului 2010, economia României a continuat să se prabuşească, suntem la 2,6 PIB faţă de anul trecut în anul acesta şi tendinţele nu sunt deloc îmbucurătoare nu se vede nicio creştere economică, iar aceste măsuri nu vor produce niciun fel de creştere economică. În cel mai optimist scenariu al guvernului se pare că vom avea o cădere între -1 % şi 0, undeva pe aici sunt estimările lor, după ce se vor lua aceste măsuri. Situaţia este extrem de gravă şi nu spune nimeni adevărul, populaţia nu este informată despre faptul că aceste măsuri nu vor fi ridicate la 1 ianuarie 2011, aşa cum se afirmă peste tot şi prin lege. Articolul 53 probabil că va deveni peren într-un fel şi ne putem aştepta ca lucrurile degradându-se dintr-un punct de vedere economic şi democratic, atunci articolul 53 devine şi mai periculos. Referitor la aceste scenarii, nu sunt scenarii făcute de opoziţie  care critică guvernul, sunt scenariile cu care lucrează guvernul şi acesta este cel mai optimist pentru că mai există două variante mult mai pesimiste care merg pana la – 4 cădere economică cu aceste măsuri luate. Acestea sunt perspectivele în momentul de faţă.

Referitor la Constituţie şi la necesitatea elaborării unei noi constituţii în contextual actual, cred că tot ce avem de făcut din păcate este să apărăm actuala constituţie, pentru ca mi se pare reazamul cel mai democratic pe care îl avem în picioare. Tendinţele sunt de a reduce tot ceea ce aceasta constitutie oferea în temeiul democraţiei, vedem anularea unei camere a Parlamentului, vedem schimbarea balanţei de putere între preşedinte şi legislativ şi guvern se spune deja că prin acuala Constituţie preşedintele are foarte multe puteri, nu are şi se vede foarte clar, scrie foarte clar în Constituţie care este raportul de putere şi că este o constituţie centrată pe Parlament. Cred că este un lucru bun că a fost centrată pe Parlament şi toate instituţiile statului au fost trecute prin Parlament în sensul numirilor.Vedem ce se întâmplă acum cu Legea TV şi Radio: se fac proiecte şi se vine cu proiecte mult mai proaste, decât actualele legi despre care se spune că sunt politizate. Este adevărat că sunt politizate, dar acolo se  asigură un echilibru pentru că sunt toţi prezenţi la masa şi opoziţia şi puterea şi mai poate să vadă ce se întâmplă în consililile acelea. Depolitizarea aceasta poate să însemne de fapt trecerea prin tot felul de ONG – uri, societate civilă în care nimeni nu are încredere, pentru că de foarte mult timp şi-au pierdut credibilitatea fie cu uni fie cu alţii, deci să nu mai existe nici măcar acest balans de putere politic este adevărat şi să treacă totul sub control prin diverşi intermediari în mâna celor care reuşesc să tragă toate sforile şi am văzut ca Federaţiile internaţionale ale jurnaliştilor din toate ţările au criticat abordarea noului proiect de lege. Eu nu cred că cea ce se face de aici înainte se face în sensul adâncirii liberalismului a democraţiei parlamentare, ci, din contra, spre dirijarea spre alte obiective politice.

Răzvan Dumitrescu

Bun, deci Ion Ioniţă ne sugerează două chestiuni grave, şi anume că articolul 53 departe de a fi evocat pe un termen limitat aşa cum din construcţie ar trebui să fie evocat, e perpetuu, dacă nu ştie nici guvernul când va suspenda aceste diminuări bazate pe articolul 53. Şi ne mai spui să ne ferim şi de deschiderea unei cutii a Pandorei adică o nouă constituţie ar putea să însemne una mai rea decât asta. Însă s-a făcut referire la acest articol 53 în momente poate mult mai grave decât o criză economică, domnule preşedinte Emil Constantinescu, când totuşi n-a fost folosit. În schimb, înţeleg că este folosit acum, pe motiv de criză economică. Cât de periculoasă este situaţia asta? Bine aţi venit la această dezbatere, vă ascultăm.

Emil Constantinescu

„Vina pentru ce se întâmplă acum în România aparţine elitelor intelectuale şi societăţii civile”

Mulţumesc şi îmi permiteţi să nu răspund numai la această întrebare. Mă bucur că văd în sală multe persoane pe care doream să le întâlnesc şi, ca să nu uit, încă de la început, vă fac tuturor o invitaţie mâine la ora 10:00, la conferinţa „Mineriada din 13-15 Iunie după 20 de ani”, punctul nostru de vedere. Prima parte care se va desfăşura începând de la ora 10 la Sala Senatului de la Universitatea din Bucureşti la rectorat la Facultatea de Drept, vor fi trei ore de mărturii ale celor care au jucat un rol în Piaţa Universităţii şi care au fost victimele represiunii, iar cea de a doua parte care va începe la ora 4 la Sala de Consiliu a Facultăţii de Istorie va fi un workshop, un atelier al şcolilor doctorale la Facultăţile de Istorie, Drept, Filozofie şi Ştiinţe Politice de la Universitatea Bucureşti. Şi m-aş bucura ca după douăzeci de ani să încercăm şi să dăm o perspectivă mai aproape de adevăr unor fenomente care fac încă obiectul unei manipulări prin care s-a exprimat numai o anumită parte şi sigur şi să le privim din perspectiva de astăzi.

Mă bucur că pot să am în faţă o parte dintre aceia asupra cărora s-au îndreptat criticile mele din ultimii zece ani. Eu consider că tot ce se desfăşoară rău în România nu este nici vina preşedintelui, nici a parlamentului, nici a guvernului şi în orice caz nu a clasei politice. Este vina elitelor intelectuale şi a societăţii civile. Acesta este punctul slab al societăţii româneşti. Dacă aici nu se modifică lucrurile nu avem niciun fel de şansă. Am să încerc puţin să argumentez această afirmaţie pe care am manifestat-o într-o manieră foarte directă şi provocatoare. Pot să vorbesc mai puţin pentru că sunt pe deplin de acord cu ceea ce a spus Radu Călin Cristea, pentru că, chiar în aceste cuvinte aş fi vrut şi eu să spun acelaşi lucru şi să împărtăşesc parte din ideile care s-au spus ale celor trei vorbitori. Să începem cu această criză. Încă odată vă spun, ca un om care fac parte în ultimii zece ani din think-tank-urile internaţionale, o mare parte din ele economice, care discută problemele evoluţiei globale în SUA şi UE. Îmi petrec vremea în special între cei din board-ul acestor instituţii care sunt miliardari şi sunt oameni conducători de bănci şi de companii, şi care au creat institute tocmai pentru a studia tendinţe şi moduri de desfăşurare, şi sigur îmi păstrez, am creat şi în România un think-tank, un grup financiar economic, compus din conducători de bănci şi companii financiare. La prima întâlnire am avut un şoc, am constatat că oamenii aceştia nu vorbeau între ei. Deci prima întâlnire care a avut loc la Institutul Bancar în toamna anului trecut, ca să dau nume, erau la aceeaşi masă Mugur Isărescu şi Patriciu, conducătorii unor companii şi ai tuturor băncilor din România, am constatat că cei din domeniul economic nu discutau cu cei din bănci. Nu vorbiseră, ca să vă puteţi da seama şi pe loc vorbind, spuneau că „nu avem credite de la BCR.” Pardon, aveţi aceste credite; nu le folosiţi. Deci asta ne arată lipsa de comunicare în societatea românească, la toate nivelele. Care este concluzia mea? Nu este o criză adevărată şi aseară am încercat să spun aceasta la televizor, deşi nu poţi spune nimic în zece minute, şi eu nu pot ca singur să mă bat cu zece ani de manipulare a opiniei publice sau cu paisprezece ani de manipulare. O să încerc poate să vă trimit la cei de aici o situaţie, dar vă pun o întrebare, pentru că este un om cu mare experienţă de moderator. Şi aştept cineva din România să-mi spună acest lucru, dacă acuma este criză, în 1997 când am devenit eu preşedinte, ce a fost? Ce a fost din punct de vedere economic? Să-l uităm un moment pe Boc. O să vă trimit o listă, n-o am la mine. Rezerva BNR de astăzi în jur de 30 de miliarde iar atunci în jur de 540 de, adică 400 milioane de euro, deci de 60 de ori mai mică. I-am transformat în euro, 540 de milioane de dolari în euro ca să clarificăm lucrurile. Dar toate sunt în această situaţie. Băncile erau atunci toate la pământ. Bancorex-ul noi l-am plătit, administraţia Constantinescu a plătit 2 miliarde de dolari ca să acoperim pagubele Bancorexului. Bun, astăzi, acel Bancorex care în timpul meu de la oameni din buget a fost recuperat pentru că fusese falimentar, iar toate băncile private erau falimentare fiindcă nu aveau lege bancară şi erau toate de fapt jocuri piramidale, iar conducătorii lor în timpul mandatului meu au fost anchetaţi, judecaţi, condamnaţi şi trimişi în închisoare toţi directorii acestor bănci private, acum băncile sunt partea puternică a societăţii româneşti. Numai acest Bancorex, BCR s-a vândut cu 3 miliarde şi jumătate şi acum m-am uitat, profitul pe 2009 este în jur de 30 şi ceva de milioane de euro şi taxele care se plătesc. Deci tot ce atunci noi dădeam, am primit bani şi este productiv.

Am luat toate întreprinderile… de ce era banca distrusă? Pentru că Compania Naţională de Petrol era falimentară şi era subvenţionată de la stat prin Bancorex. Această Companie Naţională de Petrol – mi s-a spus că am fost criminalul care o să distrugă România pentru că i-am chemat pe toţi şi le-am spus, nu sunteţi sănătoşi? V-o spun ca geolog, există în lume o ţară unde compania de petrol este subvenţionată de la stat pentru că nu poate să aducă bani? S-a divizat în două: s-a vândut pe de-o parte Petromul, de-o parte Rompetrolul. Iată din ele s-a obţinut cumulat trei miliarde, plus s-au mai vândut cealaltă cu aproape cinci miliarde, şi dau la stat prin taxe acum în jur de 30-40 milioane de dolari pe an, aceste întreprinderi care erau subvenţionate.

Dacia care era la pământ, şi am salvat-o în China, i-am rugat, i-am implorat să aibă o comandă, Dacia a avut profit anul acesta şi plăteşte taxe. Şi atunci vă întreb, de ce este acum criză? Aia ce era? Cum a reuşit hulita administraţie Constantinescu, care s-a declarat învins de securitate şi dezastruasa guvernare CDR – două formule ale presei, ale manipulării presei în România. Cum am reuşit noi în trei ani de zile din această groapă -  încetare de plăţi, FMI-ul – ne-am plătit şi datoriile. Cum reuşim acum cu un PIB care este enorm faţă de celălalt la acelaşi număr de locuitori, şi cu patru milioane plecaţi care trimit prin transferuri patru miliarde de de dolari în ţară, deci cu această realitate care sunt cifrele… deci aici n-avem ce să discutăm. De ce atunci am reuşit în trei ani de zile să intrăm pe creştere economică, să ne plătim datoriile şi de ce acuma este o criză din care nu putem ieşi? Această întrebare o să o pun cu obstinaţie. Nu ca să spun că era mai bine. Se ducea prost, fiindă s-a plătit tot acest lucru de către popor. Amintirile personale sunt total negative în administraţia pe care am condus-o. Sunt total negative amintirile personale, pentru că, normal, la aceste reforme foarte dure… inflaţia, pentru că ce loveşte un cetăţean? Ce-l loveşte, inflaţia, nu? Te duci imediat la piaţă şi cumperi mai scump. Inflaţia în momentul care în Ianuarie s-a procedat radical la prima echivalare corectă a valutei externe cu moneda naţională, inflaţia a fost de 154% pe an. Anul trecut a fost în jur de 4 şi ceva, iar anul acesta este aproximată la 3.7%. Păi atunci de ce e criză acum dacă inflaţia-i atâta. Domnilor, adică vorbim parcă suntem… totul se desfăşoară ca-ntr-un roman absurd! Deci practic este un sindrom de panică. Asta-i societatea românească, este o societate afectată de un sindrom de panică.

Criza nu este economică, ci o criză de nervi, în spatele crizei de nervi stă o criză morală, de care este responsabilă societatea civilă. Această criză de nervi ne împiedică să gândim, dezbaterile sunt false, dezbaterile sunt pe lucruri minore, toată presa este concentrată pe aceste dezvăluiri nesfărşite care, la un moment dat, te imunizează, devii plictisit, acultând că toţi fură şi nu se întâmplă nimic. Prima concluzie, este necesară o dezbatere reală lipsită de patimi, pasiuni, care să fie făcută de oameni competenţi şi ale căror rezultate să fie date populaţiei, pentru că sunt interese de toate tipurile, interese politice. Ea este privită partizan şi atunci este anulat orice lucru care vine împotriva guvernului sau al preşedintelui actual şi este privit ca un interes politic, de unde este necesară o analiză importantă care să vină din partea societăţii. Al doilea lucru grav îl constituie mentalitatea. Mentalitatea în ceea ce priveşte democraţia acum în Romania este mult mai proastă decât cea din 1990. Mult mai proastă şi decât cea din timpul lui Ceauşescu, pentru că atunci existau idealuri pentru care luptai, democraţia era un vis, idealurile pentru care luptai erau un vis, alegeri libere era ceva ce ne motiva în Piaţa Universităţii. Cine sunt? Cine este de vina? Cetateanul? Nu! Eu nu pot niciodată şi am să fiu recunoscător acestui popor, care m-a votat şi pe mine într-o proporţie foarte mare. Acest popor pe care îl hulim sau unii se autohulesc, acest popor răbdat consecinţele reformelor foarte grave şi a acceptat tratate politice care puteau să fie folosite de propagandă naţional comunistă. Ma refer la Tratatul Ucraina, problemele cu Ungaria când nu ştiam dacă va fi război civil, la intervenţia NATO în Igoslavia. Poporul a acceptat atunci nu a reusit. Unde este greseala? La elitele intelectuale şi la societatea civilă. Am să vă dau trei exemple concrete. Am fost invitat la Coş, in coctail după o sesiune a Academiei Române. Fiind la Cos, cu un număr de zece academicieni cu mare suprafaţă a operei ştiinţifice în spate m-au complimentat într-un fel „Da, domnule preşedinte, dumneavoastră aţi fost un mare om politic, aţi avut şi viziune, dar aţi făcut şi o mare greşeală.”, „Care greseala?”, „Că nu aţi instaurat o dictatură!” Asta se întâmpla acum. La vizita lui Grobaciov, eram chiar în faţa lui Gorbaciov şi alături erau oameni de afaceri din Romania, care plătiseră 10.000 de euro ca să fie la acea masă. Unii dintre ei, în pauză, la un pahar „Da, acum într-adevăr ne dăm seama că aţi fost un preşedine bun, dar aţi greşit, pentru că nu aţi instarat o dictatură.” Aceştia sunt oamenii de afaceri din România, aceştia sunt academicenii. Dacă avem o discuţie cu oamenii de la Uniunea Artiştilor sau Uniunea Scriitorilor, aceştia toţi vor spune „ne trebuie o dictatură”. Dacă acesta este nivelul elitelor intelectuale, de ce să mă plâng că poporul vrea o dictatură. Aici trebuie operat. Şi dacă acesti oameni conduc societetea civilă şi în discuţiile lor intime spun că trebuie să vină cineva cu o mână de fier. Aici este greşeala, dar nu este la acest nivel în nicuna din ţările foste comuniste sau în Occident. Restul discuţiilor despre constituţie, despre articole, sunt absolut inutile, atâta timp cât această mentalitate nu s-a schimbat. Sistemul prezidenţial american a functionat numai în America, transferat în America de Sud, în Sud-Estul Asiei a dus numai la dictaturi peste tot. Si aici sunt de acord că într-adevăr România are nevoie de o constituţie care să fie pe regim parlamentar extreme, pentru că altfel această mentalitate a elitelor din România, cele care sunt şi cele care vin, va produce daune. Şi încă un lucru, nu poţi uni populaţia, pentru că nu îndrăznesc să-i spun popor, deoarece nu avem cetăţeni, dacă nu ai idei şi idealuri, acel etos despre care se tot vorbeşte. Nu poti să o uneşti numai în rău. Ce ne uneste astazi este invidia, ura. Partea cea mai gravă, şi am spus acest lucru în 2004, actualul preşedinte va scoate ce este mai rău la suprafaţă din români, îi va învrăjbi unii cu alţii. Societatea românească seamănă cu cerşetorii români pe care îi întâlneşti în capitalele occidentale şi care îşi arată infirmităţile. Este o placere nebună de a scoate infirmităţile la suprafaţă. Parerea despre România este mult mai buna afară, a oamenilor de afaceri, politicieni, pentru că sistemul, aşa cum este el văzut legislativ, juridic, instituţional, funcţionează. Acest sistem a fost capabil să se opună realelor tendinţe autoritariste ale preşedintelui. Nu au putut, pentru că sistemul şi legislaţia au funcţionat şi nu mentalitatea. Or, atâta timp cât mentalitatea populistă a celor care folosesc fondul acesta care doreşte autotarism funcţionează, atât timp cât oamenii care respectă legea sunt consideraţi proşti sau slabi şi cei care sunt cinstiţi proşti, atâta timp cât nu am reuşit să creăm un model, un portret al preşedintelui fără nume, un portret al parlamentarului care trebuie să ne spună cum trebuie să fie şi ce nu trebuie să fie, anulăm orice şansă a tineretului. Dacă astazi, şi acest lucru se întâmplă în fiecare moment, daca astăzi am avea un tânăr cu studii, şef de promoţie la Havard, care a avut o activitate civică impresionantă, care a demonstrat că se poate dezvolta în lumea afacerilor şi candidează în Romania la Parlament, a doua zi, el este incompetent, este hoţ, corupt, numai pentru că este parlamentar. Or, cu acest lucru este de vină acea parte a presei, care ar trebui să facă parte din societatea civilă. Cel mai mare curaj astăzi în România nu este să mergi pe front să-ţi dai viaţa, ci să recunoască că altul are calităţi, să poată creiona portretul unui om corect şi cinstit. Acest curaj lipseşte în presă, lipseşte în societatea civilă şi această lipsă de curaj ne duce la idea că totul este rău, totul este o mizerie şi orice am face nu se poate schimba nimic. Putem avea sau nu articolul 53, nu în articole de constituţie stă problema!

Răzvan Dumitrescu

În sinteză, domnule preşedinte, ne spuneţi cam aşa: dacă există rea credinţă, orice constituţie, oricât de bună ar fi, va fi folosită cu rea credinţă şi se vor găsi portiţe prin care o administraţie cu rea credinţă să obţină efectele dorite. Pe de altă parte, sunt dator jurnalistic cu acea comparaţie, într-adevăr, spre deosebire de perioada aceasta zugrăvită ca fiind cea mai neagră din ultimii 60 de ani de către premierul României, pare o copilărie această perioadă în raport cu perioada 1997-1999. Însă noi avem acum posibilitatea ca trăind prin cele două momente să le comparăm. De aceea putem să facem această comparaţie. În 1997, 1998 şi 1999, mulţi ziarişti prin constrângerile pe care le suportau ca să se repare sistemul la nivelul de care vorbeaţi, au considerat că aceea a fost etapa cea mai neagră din viaţa lor. Foarte mulţi sunt poate acum dispuşi să facă această comparaţie şi să constate că nu este chiar aşa, şi că, dimpotrivă, de-abea acum se dovedeşte, prin compararea rezultatelor celor două administraţii, cât de proastă este asta şi cât de bună a fost ailaltă. Nu puteam să descoperim dintr-o dată lucrul asta daca n-am fi trecut şi prin această administraţie, termen de comparaţie. De aceea cred că supărarea dumneavoastră are desigur consistenţă, dar repet, de-abea acum, când comparăm, putem să dăm dreptate şi să dăm Caesarului ce-i al Caesarului. Altminteri, pentru indivizii care au trăit în acea perioadă, poate că pentru foarte mulţi a fost cea mai proastă perioadă din punct de vedere financiar, din punct de vedere al puterii de cumpărare, din punct de vedere al nivelului de trai. Există şi această variantă sau posibilitate – deşi nu s-au tăiat salariile şi pensiile, dar erau foarte mici.

Noi din presă traim două momente, şi de aceea, înainte să-i dau din nou cuvântul domnului profesor Daniel Barbu, că e vorba de o inutilitate (?) a construcţiei, din momentul care hotărâm că nişte administratori ai statului, dacă vor să folosească cu rea credinţă acest produs numit Constituţie, oricât de bine ar arăta ea o vor folosi cu rea credinţă. O să-i dăm cuvântul domnului Daniel Barbu să vedem ce mai putem face noi în momentul acesta, dar trebuie să vă precizez că dacă în perioada lui Adrian Năstase presei i se punea leucoplast pe gură, pentru că asta se întâmpla, i se punea şi era platită cum? Era plătită altfel, domnule preşedinte. Era plătită în felul următor: publicitatea – companiile de publicitate nu erau sunate la telefon să se spună „nu daţi bani la Realitatea TV, că dacă le plătiţi ce-au prestat, o să aveţi probleme cu Fiscul şi o să vă controleze vreo 6 luni” cum ne-am înscăunat noi la acel post, de unde tocmai am plecat, pentru că acolo, ce se întâmplă din partea organelor de stat e o mizerie. Sunt controlaţi ziariştii câte trei săptămâni pentru ca să se descopere că totul este în regulă, şi primele 100 de firme responsabile de peste 60% din evaziunea fiscală din România n-au fost controlate în ultimii 10 ani de ANAF sau de Garda Financiară vreodată. Să stea măcar trei zile într-una din firmele acelea, de pe lista celor 100, nu trei săptămâni şi să vedem ce ar găsi domnii de la ANAF, chiar sunt foarte curios de ce dintr-un noian de jurnalişti, care au firme prin care produc emisiuni, vine numai la unul singur ANAF. Sunt foarte curios, pleacă după trei săptămâni fără să găsească nimic, fără să poată da măcar o amendă, ce ar fi însemnat un astfel de control de trei săptămâni la una din cele 100 de firme responsabile, repet, după calculele unor oameni care lucrează în Garda Financiară, cu 60% din evaziunea fiscală din România. Şi de aceea vă întreb, dacă ne aflăm în faţa unui pericol, dacă toată criza invocată cu tot articolul 53 nu ascunde în spate un plan mult mai perfid şi anume un plan de consolidare a puterii. Că mi-a fost dat să aud de la un om care este doctor în psihologie socială şi care a avut o funcţie printr-un serviciu la un moment dat, următoarea teză: „Domnule pe timp de criză, puterile în funcţie au mare şansă să se consolideze”, aşa perora respectivul domn. Domnule profesor Daniel Barbu.

Daniel Barbu

Da, nu ştiu ce mai pot spune după luarea de cuvânt a domnului preşedinte Constantinescu. În ceea ce mă priveşte, nu mă recunosc în descrierea elitei intelectuale, în măsura în care, mă rog, fac şi eu parte din ea, aşa, foarte marginal. Cred că şi înainte de 89 şi după 89, şi eu şi mai sunt mulţi intelectuali, care sunt ataşaţi faţă de principiile democraţiei, ale pluralismului, ale diversităţii, ale libertăţii individuale, ale dreptăţii sociale. Împărtăşesc ideea că elitele intelectuale nu stau mai bine decât elitele jurnalistice sau cele politice, participă la aceeaşi societate, circulă în sânul lor aceleaşi idei, sunt victimele aceluiaşi tip de polarizări. În acelaşi timp, şi aici nu mai vorbesc în nume personal, ci ca membru al unei echipe care a fost constituită în cadrul Fundaţiei Horia Rusu. Cred că, pur şi simplu gestul de a reflecta la posibilitatea unei Constituţii, care să poată stârni patriotism constituţional şi un ataşament mai clar, mai ferm, faţă de valorile democraţiei. E ceva ce trebuie să facem. Nu ştiu dacă ceea ce noi vom construi va fi vreodată Constituţia României, adoptată de Parlament şi votată de cetăţeni. Dar cred că în temeiul libertăţii de expresie, în temeiul ideii pe care mulţi dintre noi – d-l prof. Piperea, d-na prof. Tănăsescu, o avem despre datoria noastră de intelectuali, de oameni de ştiinţă. Dar asta suntem, profesional, vreau să spun. Dar asta nu înseamnă neapărat că este o mare valoare aici… de universitari. Cred că ne facem datoria şi contribuim la un spor de înţelegere a ceea ce democraţia este. Mi-aş dori ca mai multă lume să facă acest lucru. Să fie un concurs de frumuseţe al textelor constituţionale pe care diferite entităţi, mai mult sau mai puţin competente, potrivit standardelor profesionale, le pot elabora. Eu cred – şi aici mă adresez tot ca membru al acestei echipe, d-lui Andreescu – cred… constituţiile pot fi iubite şi am o dovadă empirică foarte recentă. Ce înseamnă iubirea în termeni constituţionali. Sigur, cuvântul l-am împrumutat de la Montesquieu, care vorbea de „l’amour de loi”, folosea termenul „amour”. Gândiţi-vă la preşedintele federal, care tocmai şi-a dat demisia: Horst Kohler. El a făcut o declaraţie, care era neconstituţională. S-a lăsat purtat de o idee şi anume că forţa economică germană, la nevoie, poate fi proiectată în lume şi de forţe militare germane. Era în contextul Afganistanului. Afirmaţie absolut contrară literei şi spiritului Legii fundamentale germane. Deşi toţi politicienii germani şi toată presa germană au considerat complet exagerată reacţia lui Kohler. O simplă mustrare, scuze, părere de rău ar fi satisfăcut pe toată lumea, nimeni nu i-ar fi cerut mai mult. Kohler a declarat că şi-a rănit iubita, Constituţia, atât de rău, încât nu mai poate rămâne în funcţie. Deci, iată, constituţiile pot stârni pasiuni şi trebuie să stârnească pasiuni, chiar dacă textul lor nu este foarte pasional. Dacă citim Legea fundamentală germană, e un text care are o mare tehnicitate. Nu e ca o carte de poezie, nu, pe care o reciţi în parc, prietenei. Dar, în acelaşi timp, valorile care sunt transmise prin acel limbaj, sunt valori care merită iubite. Şi merită mai ales să-ţi rosteşti această iubire în public.

Art. 53, el a mai fost utilizat. Cred că pe vremea aceea era înainte de revizuire, să mă corecteze colega mea. Era parcă art. 49. A fost utilizat de Curtea Constituţională. Am scris atunci un articol, apropo de ataşamentul elitelor intelectuale faţă de democraţie, care n-a fost comentat de absolut nimeni. În privinţa hotărârii pe care Curtea Constituţională o dăduse la contestarea Legii partidelor. Ştiţi că Legea partidelor, 2003 cred, cerea 25.000 de cetăţeni, ca şi astăzi şi au fost contestări, în temeiul dreptului de asociere. Sau 50.000. Da, sunt prea mulţi. Şi Curtea Constituţională, invocând în justificarea propriei poziţii, art. 49 pe atunci, au socotit partidele un fel de sinistru, nu? Un fel de cataclism. Ştiu că am scris un articol într-o cheie destul de maliţioasă atunci, plecând de la decizia Curţii. Nu mai ţin minte numărul deciziei, în clipa de faţă, sunt mulţi ani de atunci. Deci, cu alte cuvinte, partidele fiind un cataclism, se poate restrânge dreptul de asociere al cetăţenilor. Trebuie să fie 50.000, să facă un partid. Nu mai puţin. Da, sigur, tot la d-l Andreescu, la observaţiile lui mă refer. Corporatizarea societăţii noastre, acele grupuri profesionale, care sunt capabile să se corporatizeze, sau grupuri de interese, şi ele se corporatizează…băncile. Nimeni nu se atinge de bănci nici cu o floare, completeze pe d-l prof. Piperea, una din măsurile fundamentale luate de Orban, care, nu-i un om de stânga. Chiar azi dimineaţă am văzut-o, este aceea de a pune băncile la contribuţie, să scoată bani. Deci, nu pensionarii suportă criza în Ungaria, ci băncile. La noi, băncile sunt corporatizate, îşi păstrează profiturile, unii spun, le exportă. E mai puţin important, suntem pe piaţa unică europeană. Nu mă număr printre cei care spun că pleacă capitalurile din România în Austria. Austria, România, sunt Europa, nu mă deranjează şi cred că n-ar trebui să ne deranjeze această liberă circulaţie a capitalurilor în Europa, pentru că am acceptat-o în 2007, prin aderarea la UE. Magistraţii, să ne gândim, anul trecut, dincolo de chestiunea salarizării şi a pensiilor, magistraţii au fost într-o grevă în care n-au fost, pentru că magistraţii nu pot face grevă. Au încetat lucrul, spunând „nu facem grevă, încetăm lucrul!”. Nu vreau să spun că ei nu aveau motive temeinice să se angajeze într-o formă de protest. În acelaşi timp, nici de ei nu s-a atins nimeni cu nici măcar o floare. Dacă, ştiu eu, angajaţii de la metrou ar fi întrerupt lucrul în mod ilegal, cu sau fără art. 53, probabil că s-ar fi luat măsuri foarte drastice de către autorităţi, pentru oprirea unei acţiuni ilegale. Nu, mă rog, nu mi-a venit altul mai bun. Mă scuzaţi. Evident, că sunt şi alte exemple. Aţi văzut ce s-a întâmplat cu profesorii aflaţi în grevă legală, ce tipuri de presiuni s-au făcut asupra lor. Profesorii sunt o corporaţie slabă, n-au reuşit să-şi asigure privilegii în acest context democrat. Sigur faptul că avem corporaţii puternice, indică slăbiciunea comunităţii politice, a societăţii civile. N-ai nevoie de această tărie a corporaţiillor, în sens social, nu de firme. Atunci când bunrile de tip drepturi, libertăţi sunt relativ uniform distribuite în societate. D-l Mititelu…, în UE…, pune pactul social fondator, de după al doilea război mondial sub semnul întrebării. Nu cred. Sunt voci care-o fac, prin presă. Eu nu pot să citez şi corectaţi-mă dacă greşesc, nu pot să citez nici un politician din ţări precum Marea Britanie, Belgia, Ţările de Jos, Franţa, Germania, Austria, ţările nordice, care să fi pus în discuţie pactul social, fie liberal, fie socialist, creştin-democrat (partid). Că sunt economişti, că sunt dezbateri, asta-i cu totul altceva. Nicio personalitate sau forţă politică responsabilă din ţările UE nu pune în cauză pactul social, cu criză sau fără criză. Nimeni nu îndrăzneşte s-o facă şi parcă nimeni n-o gândeşte cu adevărat. Sunt întru-totul de acord cu dvs., şi corectaţi-mă dacă greşesc. Însă, în chestiunea impozitului progresiv, la noi s-a creat un fel de mitologie cu iz ideologic, potrivit căreia cota unică ar fi dreapta. Nu, ea este produsul modelului Rabushka (n. red. the Hall-Rabushka flat tax), eprodusul socialismului oligarhic postsovietic rus, al Rusiei putiniene. În general dă roade, e foarte interesant şi s-ar putea întâmpla şi la noi. Deci, e o confirmare a observaţiilor făcute în alte părţi. Dă roade doi, trei, maximum patru ani, după care, de regulă, trebuie să treci la impozitul progresiv. Nu, în Germania impozit progresiv şi cancelarul e democrat-creştin. Şi în Marea Britanie, impozit e progresiv, premierul e conservator. Nici d-na Merkel nici d-l Cameron nu se gândesc nicio clipă să introducă cota unică. Guvernul liberal neerlandez a făcut o estimare, în urmă cu un an – guvern liberal – dacă ar fi să înlocuiască actualul sistem progresiv de impozitare din Olanda cu o cotă unică, acea cotă unică, pentru a menţine nivelul încasărilor la buget, ar trebui să fie de 40%.

Răzvan Dumitrescu

Haideţi să ne întoarcem puţin la dezbaterea aceasta cu Constituţia. Asta poate fi o temă foarte interesantă de dezbatere. Dar de ce vreau să mă întorc? Pentru că ne-a dezumflat domnul preşedinte Emil Constantinescu când ne-a atras atenţia că e o chestiune secundară felul în care arată Constituţia şi am picat de acord că dacă o putere politică vrea să o interpreteze abuziv oricum ar arăta ea, cam tot aia este, le va ieşi schema cu se spune. Dacă mentalitatea permite, dacă cetăţeanul nu trage de acele mecanisme de apărare pe care Constituţia i le pune la dispoziţie, dacă societatea civilă nu prea e societate civilă, noi în presă avem o expresie : „câteodată e presă în civil”. Domnul Horaţiu Buzatu.

Horaţiu Buzatu

Vă mulţumesc foarte mult domnule Dumitrescu şi, înainte de orice altceva, vreau să vă spun că mă bucur foarte tare că sunt astăzi aici ca invitat al Fundaţiei Horia Rusu, pentru că Horia Rusu a fost un om pe care l-am stimat în foarte mare măsură. Poate că n-am apucat să ne cunoaştem suficient de mult. Revin, deci mă bucur foarte tare.

Înainte de orice altceva, şi sigur am să răspund şi la întrebarea dumneavoastră, înainte de orice altceva aş vrea să încercăm cu toţii să umanizăm puţin această idee de criză economică. Criza economică nu este ceva foarte rău. Criza economică, dacă vreţi să facem o comparaţie cu un organism uman, pentru că tot vorbim de umanizarea crizei economice, criza economică este ca o boală. Orice organism uman se îmbolnăveşte după care se însănătoşeşte, sigur, dacă beneficiază de un tratament adecvat, (RD: şi de un doctor competent.) dacă doctorul este competent. În ceea ce priveşte această criză economică mai mult sau mai puţin mondială sau mondializată, firesc ea se manifestă şi în România. Societatea românească are tarele ei, şi aceste tare acumulate în timp provoacă şi o criză economică. Evident, aşa cum bine aţi subliniat dumneavoastră, este necesară intervenţia medicului în cazul bolnavului. În cazul cu care noi ne confruntăm în clipa de faţă, medicii noştri au probleme foarte serioase. Eu mai degrabă am imaginea că medicii chemaţi la căpătâiul bolnavului care este România joacă table cu brancardierii, se ceartă, beţivănesc pe sub masă, fac cu totul şi cu totul altceva decât ar trebui să facă, decât să aplice bolnavului tratamentul de care are nevoie. Şi pentru că domnul preşedinte Constantinescu spunea ceva mai devreme despre cum arăta criza pe perioada în care dânsul a fost preşedinte, eu o să vă spun câteva lucruri cât se poate de concrete, pentru că în acea perioadă…

Răzvan Dumitrescu

Am o rugăminte, să ne întoarcem totuşi la Constituţie, pentru că în circa un sfert de oră va trebui să şi încheiem şi să punem şi concluziile. De aici am plecat, am discutat…

Horaţiu Buzatu

..o să sar peste acestea…

Răzvan Dumitrescu

…despre criză în măsura în care ea este invocată în aplicarea acelui articol 53, care face parte din actuala Constituţie. Ne întrebam dacă e bine sau nu să facă parte, dacă e tendenţios interpretat, folosit…

Horaţiu Buzatu

România este o entitate extrem de divizată, în care există foarte multe clanuri care nu se respectă reciproc, care nu au interese comune, care au acţiuni cât se poate de divergente. Şi atunci stăm şi ne întrebăm ce anume poate să unească toate aceste clanuri. Într-o familie intervine un fel de unitate, atunci când familia se confruntă cu o problemă. Poate că România este în clipa de faţă într-o astfel de situaţie.

Este în mod evident tendenţios interpretat, este cât se poate de clar că România are nevoie imperioasă de o cu totul şi cu totul altă Constituţie. Când spun „cu totul şi cu totul” spun că ea trebuie construită pe cu totul alte principii decât cele care au stat la baza Constituţiei din 1991.

Se vorbea ceva mai devreme despre ce ne apropie pe Români, ce ne mai uneşte. Din păcate sunt atât de multe lucruri care ne despart. Românii sunt uniţi mai degrabă în clanuri, şi când spun clanuri mă gândesc fie la partide politice, fie la etnii, în egală măsură clanul romilor funcţionează la fel cum funcţionează clanul ungurilor… Din acest punct de vedere România este o entitate extrem de divizată, în care există foarte multe clanuri care nu se respectă reciproc, care nu au interese comune, care au acţiuni cât se poate de divergente. Şi atunci stăm şi ne întrebăm ce anume poate să unească toate aceste clanuri. Într-o familie intervine un fel de unitate, atunci când familia se confruntă cu o problemă, când un membru al familiei este bolnav sau când un membru al familiei are o problemă majoră. Şi atunci familia, chiar dacă altfel nu comunică unii cu alţii, îşi găseşte resursele pentru a se alimenta unii pe alţii şi pentru a trece peste problemă. Poate că România este în clipa de faţă într-o astfel de situaţie. Cum anume se pot găsi aceste resurse este o chestiune care, părerea mea, diagnosticul pe care eu îl pun nu stă în… nu clasa politică poate să vină cu rezultatele, pentru că în ultimii 20 de ani şi-mi pare rău să spun lucrul acesta, clasa politică nu a făcut altceva decât să accentueze problemele României. Sigur că s-au schimbat instituţiile, s-a schimbat felul nostru de a fi, felul nostru de-a comunica, dar în general observăm că România are alte probleme care sunt mai mari. Şi atunci cine poate face agenda clasei politice? Elitele României. Acelea care…

Răzvan Dumitrescu

Ajungem înapoi la ce spunea domnul preşedinte Constantinescu…

Horaţiu Buzatu

Ajungem înapoi, dar aceasta este părerea mea, că elitele sunt cele care trebuie să impună până şi clasei politice.

Răzvan Dumitrescu

Ne apropiem de final şi ne întoarcem la domnul Gheorghe Piperea pentru că am zăbovit acolo cu domnia sa în legătură cu articolul 53 şi apoi o să mergem la doamna Tănăsescu să încheiem. Înainte de asta vă relatez ce mi-a sugerat ca analiză un bun prieten care a zis „domnule, ceea ce se întâmplă acum, inclusiv cu tentaţia asta a abuzului citând prevederi constituţionale, vine din faptul că România nu este guvernată, România este stăpânită.” Adică, între a guverna şi a stăpâni există o mare diferenţă. A stăpâni este o formă primitivă de exercitare a puterii, când toate trebuie să ţi se cuvină, toţi trebuie să fie ai tăi, şi în general te cam încurci în mecanismele acelea de pe hârtie care îţi creionează un stat democratic. Şi atunci cauţi ca, din totalul prevederilor care creionează un stat democratic, să le descoperi pe acelea care ţi-ar permite ţie să stăpâneşti, nu neapărat să guvernezi. E şi mai uşor să stăpâneşti într-o anumită situaţie, anumit fond, anumit trend. E mult mai simplu, iei deciziile mult mai repede dacă ajungi la această performanţă să ajungi să stăpâneşti. Nu mai ai nevoie de cenzori instituţionali, de dialog inter-instituţional, de respectarea unor proceduri, ş.a.m.d. Nu ştiu dacă cumva ne aflăm într-o astfel de situaţie, dar mi-a dat de gândit, domnule Piperea.

Gheorghe Piperea

„Autorităţile ne consideră nişte potenţiali infractori”

În legătură cu paralela aceasta între guvernare şi stăpânire, gândiţi-vă la ce înseamnă în limba latină ministru. Ministru înseamnă slujitor, adică primul ministru înseamnă primul slujitor. Şi dacă este adevărat ce spune domnul Dumitrescu, cum că de fapt asistăm la o stăpânire şi nu la o guvernare, atunci înseamnă că realmente avem o problemă, şi realmente avem nevoie de o nouă constituţie.

Două chestii aş vrea să spun. Eu personal nu mă simt vizat de remarca domnului preşedinte Constantinescu după care intelectualii nu mai scot capul în lume. Eu personal din 2007 încerc să atrag atenţia asupra faptului că autorităţile noastre ne mint. Autorităţile noastre ne mint, şi de abia acum recunosc că ne mint. Există un Ministru al Finanţelor care ar fi trebuit după ce a spus acest lucru, în secunda următoare să-şi dea demisia dar n-a făcut-o, şi care a spus cu nonşalanţă „puteam să vă mai minţim încă şase luni de zile, dar am hotărât să nu vă mai minţim.” Şi din păcate cei cinci milioane de forumişti ai preşedintelui au găsit un lucru bun şi aici, au spus „iată, cei dinaintea lor nu v-au spus adevărul, ăştia au hotărât să nu vă mai mintă.” Şi sunt minciuni foarte multe. Spre exemplu, se întreba domnul profesor Glăvan de ce trebuie noi să susţinem sistemul bancar când sistemul bancar este cel care a greşit? Eu aş avea două constatări.

1) Datorită politicii BNR care are un guvernator în frunte, până în momentul acesta n-a falimentat nicio bancă românească. Eu aş răspunde printr-o întrebare: oare aveţi impresia că nu există una sau mai multe bănci în România care să fie efectiv în faliment dar nu sunt lăsate să falimenteze?

2) A doua constatare, şi spun asta în calitate de autor al unui proiect de lege. Există un proiect de lege care îşi propunea să dea individului posibilitatea de a se proteja faţă de abuzurile băncilor, autorităţilor, fiscului, ş.a.m.d. prin punerea sub protecţia tribunalului. A trecut de Senat printr-un vot masiv favorabil însă în Camera Deputaţilor este blocat pentru că pe scrisoarea de intenţie suplimentară cu FMI-ul, la punctul 8 s-a spus că pentru asigurarea stabilităţii sistemului bancar trebuie să se renunţe la această lege, trebuie să fie pusă în stand by, pentru că toate băncile, atât prin reprezentanţii lor cât şi prin şefii de bănci au spus că nu-i bună legea asta acum, nu-i oportună; chiar dacă în 25 de ţări din Uniunea Europeană (din 27) există această legislaţie, în România nu-i oportun – românul este puţin cam hoţ, şi dacă-i dăm această posibilitate să se pună sub protecţia tribunalului el s-ar putea să excrocheze banca. Toţi, toţi românii, 4 milioane de români, persoane fizice, sunt împrumutaţi la bancă şi toţi sunt nişte potenţiali infractori. De altfel, n-ar trebui să ne mire acest lucru pentru că şi fiscul ne consideră pe toţi nişte potenţiali infractori.

Termin prin a spune ceea ce am anunţat la al doilea punct. Este necesară o constituţie nouă. Nu ştiu dacă ceea ce facem aici se va transforma într-o constituţie. Probabil că va fi mai degrabă o constituţie eretică, care circulă în paralel cu cea oficială. Dar o constituţie trebuie să pună în centrul ei, în centrul reglementărilor sale, individul, şi nu un simplu individ, membru al unei populaţii, ci un cetăţean. Constituţia actuală, domnule preşedinte, vrem sau nu vrem, este centrată pe stat. Se reglementează cum trebuie să funcţioneze statul şi eventual cum să funcţioneze statul atunci când vrea să restricţioneze drepturi. Or noi vrem ca cetăţeanul să fie pus în centrul acestor reglementări de nivel constituţional, cetăţeanului să i se asigure spre exemplu posibilitatea ca atunci când prin apelul la autorităţile statului (Avocatul Poporului, Ministerul Public, ş.a.m.d.) nu se poate ajunge la niciun rezultat, el, ca individ, ca cetăţean, să poată să îşi revendice drepturile. În momentul acesta, ceea ce vedem este absolut aberant: nu poţi să-ţi obţi practic drepturile în sistemul de drept intern, însă te duci la CEDO, curte care în momentul acesta este excedată de acţiuni din partea cetăţenilor României – sunt mii de cazuri, noi ceea ce vedem sunt firimituri, că din 100 de cazuri la CEDO 98 sunt respinse. Dar omul a ajuns să creadă că în România nu-şi poate găsi dreptatea, dreptatea în sensul fundamental al cuvântului, adică realizarea dreptului, şi atunci apelează la o instanţă supra-naţională care la rândul său a ajuns să se considere atât de excedată încât a ajuns să pronunţe hotărâri pilot împotriva României: ia cu toptanul 200 de cazuri şi declară că în aceste 200 de cazuri soluţia este următoarea şi tu, stat român, trebuie să-ţi modifici legislaţia. Asta o spune de vreo patru ani de zile şi România nu face acest lucru, sub sancţiunea suspendării din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Aşadar, cred că simplul fapt că ne aflăm aici, simplul fapt că am acceptat să facem parte din această comisie, înseamnă o implicare din partea universitarilor, iar demersul nostru nu e neapărat să vă convingem că avem nevoie de o nouă constituţie, demersul nostru este necesar pentru a pune în discuţie calitatea democraţiei în România. Asta este scopul discuţiei de astăzi.

Răzvan Dumitrescu

Bun, ne apropiem de final. O să rog ca următoarele două intervenţii cu care de altfel vom şi încheia, să se limiteze la circa trei minute. Domnul Bogdan Dima, şi dâsul face parte din această Comisie, ne-am şi întâlnit ca să pregătim această discuţie şi o să încheiem cu doamna Simina Tănăsescu. Vă rog domnule Dima.

Bogdan Dima

Criza aceasta pe care o traversăm acum este foarte bună din trei motive: avem şansa să ne unim şi să rezistăm civic împotriva guvernanţilor, partidele de opoziţie au şansa să-şi demonstreze în acest moment competenţa politică şi putem da o abordare nouă a Constituţiei, din perspectiva cetăţeanulu, despre ce fac cetăţenii, pentru a se opune puterii politice

Vă mulţumesc că mi-aţi dat cuvântul, voi fi cât se poate de concis. Aş face o afirmaţie care e posibil să vă deranjeze. Criza aceasta care o traversăm acum este foarte bună din trei motive. Primul motiv este faptul că acum avem şansa noi românii de a recrea sau, condiţiile în care nu a existat niciodată, de a crea spiritul civic contestatar. În acest moment, avem de-a face cu o serie de guvernaţi, care sunt împotriva guvernanţilor şi guvernaţii pot să reacţioneze. Putem să recreăm acele legături între oameni, între români, care să conducă la ceea ce se numeşte rezistenţă civică. Avem şansa să ne unim. Criză ne oferă această şansă. Al doilea motiv pentru care criza este bună este legat de partidele de opoziţie. Nu s-a spus nimic până acum de activitatea politică şi aş vrea să spun, şi cu asta şi închei, partidele de opoziţie au şansa să-şi demonstreze în acest moment competenţa politică şi anume, modul în care va reacţiona opoziţia la această criză şi modul în care reacţionează opoziţia la actuala putere va determina modul în care va funcţiona România în următorii ani. Şi consider că jumătăţile de măsură, fugim sau nu fugim de guvernare, nu trebuie să mai existe în opţiunile politice ale opoziţiei. Şi al treilea lucru, acum chiar că închei, este o problemă metodologică abordarea unei noi constituţii, în sensul în care ar trebui să nu mai plecăm de la stat atât mult. Discutăm care sunt instituţiile statului, ce face statul, cum acţionează statul, hai să discutăm ce fac cetăţenii, pentru a se opune unei puteri, care, la un moment dat, instituţionalizată poate să devină abuzivă, ineficientă şi discreţionară. De aceea, concluzia este că ar trebui ca în această discuţie să plecăm de la cetăţean şi să mergem către educarea, dar nu educare făcută de către cineva cu bastonul, ci o autoeducare, în sensul trecerii de la cultura politică dependentă la cultura politică participativă. Va mulţumesc!

Răzvan Dumitrescu

Va mulţumesc! Doamna Simina Tănăsescu, punem şi nişte concluzii acum în încheiere?

Simina Tănăsescu

„Pentru a adopta o nouă Constituţie, trebuie să stabilim câteva obiective comune, care să ne determine să acţionăm împreună”

Vă mulţumesc. Vă mărturisesc că tema dezbaterii de azi este una care mă frământă de mai multă vreme şi anume de a înţelege de ce e necesară revizuirea Constituţiei, pentru că nu pot să nu fiu întru totul de acord cu câţiva dintre cei care au vorbit până acum. O modificare a Constituţiei sau adoptarea unei noi Constituţii nu va schimba mult sau aproape nimic, dacă problemele cu care ne confruntăm nu sunt abordate într-o altă cheie decât cea strict juridică ori normativă. Când ne punem întrebarea cum dorim să revizuim Constituţia, răspunsul afirmativ la întrebarea dacă trebuie revizuită Constituţia pare implicit, numai că tocmai răspunsul acesta implicit, numai că răspunsul acesta implicit nu mi se pare atăt de simplu şi de aici întrebarea, ce ne uneşte? Pentru a avea o constituţie, nu e nici un panaceu, nici un factotum, o constituţie este un instrument, un instrument care poate fi util, dar e un instrument costisitor şi un instrument care se merită, care trebuie meritat, care trebuie acceptat, dar şi utilizat cu parcimonie şi cu multă înţelepciune. Pentru a şti dacă prin Constituţie vom ajunge să fim mai solidari sau, dacă dimpotrivă, solidaritatea noastră va da naştere unei constituţii care să ne reflecte într-adevăr valorile, credm că ar trebui să purcedem de la o introspecţie, de la o anlaiză foarte atentă a ceea ce ne-ar uni, şi am apreciat aici foarte mult intervenţia domnului Raymond Luca, care a vorbit depsre talentul nostru fantastic la a inventaria lucrurile care nu merg, de aceea îmi permit să închei cu ideea cu care am şi început. Fără îndoială, avem cu toţii o lungă listă de lucruri care nu merg, fără îndoială, fiecare dintre noi ne putem face o introspecţie şi putem analiza nu doar în forul interior cât de cetăţean sunt eu în sine, ci cât de cetăţean mă comport în relaţiile cu ceilalţi. Însă, dincolo de aceasta, cred că mai avem de răspuns la o întrebare, aceea pe care am menţionat-o şi la început şi cu care vă invit să încheiem.

Dincolo de mentalităţi, de tradiţii, tebuie să încercăm să avem şi proiecţii şi obiective, că ne propunem ceva. Pentru a adopta o constituţie, nu-i suficient doar să o criticăm pe cea actualmente în viguare, pentru a avea o constituţie, nu-i suficient să facem trimitere doar la ce ar putea fi valoros în trecut, ci, aşa cum spuneam, o constituţie e un lucru costisitor, pentru a avea o constituţie, trebuie să ştim unde vrem să ajungem. În măsura sau în momentul în care vom reuşi să ne stabilim câteva obiective comune, care să reuşească să ne aducă pe toţi laolaltă, să ne determine să acţionăm împreună, probabil vom ajunge şi la ideea de revizuire a Constituţiei sau la adoptarea uneia noi şi la cum anume trebuie realizată această modificare şi probabil şi proiectul pe care Fundaţia Horia Rusu îşi propune să-l realizeze va avea un sens.

Răzvan Dumitrescu

Şi noi vă mulţumim foarte mult! Mulţumim invitaţilor şi participanţilor! A fost de altfel o primă dezbatere din ciclul acesta consacrat unei Constituţii , dezbatere despre ciză, falimentul statului şi calitatea democraţiei din România . Am avut fericirea sau nefericire coincidenţei cu acel articol 53 invocat de Guvern pentru a lua măsurile acelea pe care le ştiţi şi pentru care şi-a asumat răspunderea. A fost doar o coincidenţă şi sigur că şi aceentul acestei discuţii a căzut mai mult pe această situaţie. Vă mulţumim tuturor şi vă aşteptăm şi la următoarele noastre dezbateri!

Nu sistemul electoral e rău, ci intenţiile preşedintelui. Traian Băsescu vrea un sistem cu două partide mari, PDL şi PSD şi un PNL scos în afara Parlamentului

Modernizarea se sfârşeşte în momentul în care Parlamentul şi clasa politică sunt atacate. Fundaţia Horia Rusu demarează o campanie de reabilitare a partidelor politice

Cine e cel mai (ne)populist din ţară?

Prof. univ. dr. Gheorghe Piperea, membru al Comisiei pentru o nouă Constituţie a Fundaţiei Horia Rusu vorbeşte despre avizul Curţii Constituţionale şi atitudinea lui Traian Băses

Prof. univ. dr. Mircea Criste: “Proiectul de modificare a Constituţiei nu este decât un nou exerciţiu de imagine sau o strategie ce ţine de apropiata confruntare electorală”

Cristian Pîrvulescu despre Constituţia lui Traian Băsescu: „Cred că românii ar avea o altfel de părere asupra bicameralismului acum decât în 2009, când s-au concentrat pe alegerile prezidenţiale”

Membrii Comisiei pentru o nouă Constituţie a Fundaţiei Horia Rusu arată care sunt pericolele la adresa democraţiei pe care le conţine proiectul de modificare a Constituţiei prezentat de Traian Băsescu

Profesorul universitar Valentin Constantin, membru al Comisiei pentru o nouă Constituţie a Fundaţiei Horia Rusu, susţine că referendumul din 2009 este ilegal şi nu poate fi pus în aplicare

Constituţia lui Băsescu: remaniere numai cu acordul preşedintelui, suspendarea preşedintelui cu avizul obligatoriu al Curţii Constituţionale, sporirea prerogativelor preşedintelui în materie de referendum, dizolvarea Parlamentului într-un timp mai scurt, deficit bugetar de maxim 3%

Etapele procesului de revizuire a Constituţiei

Ce urmează după excluderea lui Mircea Geoană? Cine vine la Senat?

Mircea Geoană este cu un pas în afara PSD. Excluderea sa de către BPN, în confirmarea deciziei de duminică a Comisiei de Integritate a PSD, este cât se poate de ...
citeste mai departe

România este singura ţară din Balcani care nu a organizat un referendum pentru forma de guvernământ nici la instalarea comunismului, nici la prăbuşirea sa

În dezbaterile ocazionate de aniversarea Regelui Mihai, indiferent de parti pris-urile politice ale comentatorilor, istoricilor sau specialiştilor, s-a evidenţiat faptul că românii n-au fost consultaţi plebiscitar cu privire la forma ...
citeste mai departe